Am primit o scrisoare

Da, suntem in anul 2007 si eu am primit o scriosare. Da, e o scrioasa scrisa de mana, un scris aplecat si alungit, putin impleticit (cu siguranta din lipsa exertiului). 14 iunie 2007, Slatina. Incepe cu “Draga mea Vio”. Asa ii place ei sa ma alinte si asa mi-a spus de la foarte inceput. Dupa 10 ani, fiecare dintre noi tine minte evenimente diferite ale “zilei in care ne-am cunoscut”. Stateam in acelasi camin studentesc, etaj I, usa in usa. Abia ne mutaseram, inceput de an universitar, si eu aveam nevoie de ceva. Am batut la usa de vis-a-vis si am cerut. Suntem intr-o perioada in care tehnologia e atat de revolutionara si noua, mijloacele de comunicare moderne (telefonul mobil, Internet-ul, meesenger-ul, blogul, camera digitala, IPod) sunt nenumarate incat am ajuns sa uitam sa scriem de mana si sa scriem scrisori. Cu toate acestea, eu am primit o scrisoare.
Ziua in care prietena mea (O prietene din timpul studentiei. In ’99 cand am terminat facultatea – ea facea Contabilitate; eu faceam Cibernetica – ea s-a intors acasa, in Slatina. Eu am ramas in Bucuresti) m-a sunat sa ma intrebe adresa unde locuiesc pentru ca vrea sa-mi trimita o scrisoare a fost una extraordinara. Cu adevarat extraordinara. Curata si linistita. Nu m-a putut enerva nimic. Am zambit cu toata fata cand am auzit la capatul celalat “Vio, zi-mi adresa unde stai ca vreau sa-ti trimit o scrisoare. Stii, zilele trecute am facut curat prin niste sertare si am dat peste scrisorile de la tine. Le-am citit si mi s-a facut tare dor sa-ti scriu.” Ce poti sa spui? Nimic. Am ramas inmarmurita. Cautam disperata o factura ca sa fiu sigura ca-i dictez adresa corecta. Si scrisoarea a ajuns. Intre timp am ajuns sa ma intristez gandindu-ma ca ar fi putut sa pateasca ceva. Dar e bine. E acasa in concediu de maternitate. “Nu cred ca ti-am spus cum arata Mihai. Ca tine: blond cu ochi caprui. E frumos. Iar bebe are parul mai inchis decat Mihai, putin spre roscat. Ochii nu stiu ce culoare vor avea; deocamdata sunt albastri.”
Adevarul este ca am scris ceva scrisori la viata mea. Cred ca de cam 6 ani nu am mai scris nimic. A, de aproape un an am acest blog. Primele scrisori le-am scris unui baiat pe care l-am cunoscut in tabara de la Paltinis (Sibiu) la varsta de 16 ani. Cred ca un an de zile am corespondat. Imi amintesc si acum cum arata. Dar nu sunt sigura de nume. Evident, erau scrisori dragastoase. Nu de dragoste, ca habar nu aveam atunci ce e aia si erau alte vremuri … Cel putin in orasul meu provincial si la mine acasa. Si mai povesteam ce faceam si cat de mult ne enervau parintii nostri care nu ne lasau sa facem cutare lucru. Sunt convinsa ca si voi ati scris scrisori candva, undeva, unor prieteni. Chiar si baietii scriu pritenilor lor scrisori. Mai ales cand sunt in armata. Si fratele meu mai mare scria fetelor scrisori dar nu pentru mult timp. Erau innebunite dupa el. Tin minte ca ma punea sa raspund la telefon si sa le mint ca nu e acasa sau mai stiu eu ce tampenii.
Apoi am corespondat mult cu o prietena atunci cand am plecat din orasul meu natal sa fac facultatea in Bucuresti. Ea urma sa mai stea un an acasa pentru ca picase. Atunci chiar am scris mult si despre orice. Orice gandeam. Nu neaparat ce mi se intampla. Tare as vrea sa am inapoi acele scrisori si sa le mai citesc o data. Dar i-am pierdut urma pentru ca s-a suparat foarte tare pe mine. Ca nu am luat-o cu mine, la Bucuresti. Dar imi era si mie foarte frica.
Mai scriam iubitilor mei. Cateodata. Chiar daca nu erau plecati nicaieri. Aici nu dau detalii.
Am mai scris fratelui meu. Cand eram eu cam suparata pe viata si trista. Dar nu a durat mult pentru ca el nu avea timp sa-mi scrie.
Si ultima corespondenta a fost cu prietena mea din Slatina. Promit sa-i raspund. Tot cu scris de mana. Acum sa nu va inchipuiti ca nu vorbim deloc la telefon. Vorbim. Stiu ce a facut in ultimii 5 ani. De vazut nu ne-am mai vazut de ceva vreme. Ca nu am timp. (E cam trist acest motiv dar cel mai real cu putinta).
Mi-am dat seama ca imi plac scrisorile in momentul in care am citit, asta toamna, Cutia neagra de Amos Oz. Mi s-a parut fascinanta. E compusa numai din scrisori. Corespondenta Londra/ USA – Ierusalim. Am citit-o repede. Asteptam cu nerabdare urmatoarea scrisoare. Toate scrisorile erau puternice, categorice, credibile, acuzatoare, pline de sentimente, frustrari, orgoliu, gelozie si iubire. E o poveste de dragoste. Ea – El – (divortati) – Fiul – Avocatul – Actualul sot al Ei. Nici un dialog la vedere. Dialogul exista dar era ca si povestit. A fost primul roman de acest gen pe care l-am citit vreodata. Am mai avut de-a face cu romane in care erau inserate cateva scrisori. Doar inserate, ca o exemplificare.
text: “A citit scrisorile mele? Presupun ca si-a revendicat dreptul de a le citi inaintea ta chiar, si poate sa le si cenzureze pe ici, pe colo. In al doilea rand, s-ar putea ca de fapt sa se laude ca nu citeste scrisorile nevestei, scotocind pe ascuns prin sertare. In al treilea rand, e in stare sa citeasca tot in lipsa ta si apoi sa se jure cu mana pe Biblie ca are deplina incredere in sotia sa, care nu e capabila, doamne fereste, sa aiba nicio intentie necurata, iar scrisorile ei sunt sfinte pentru el. A patra posibilitate ar fi ca tu sa ma asiguri ca nu le citeste, dar in acelasi timp tu sa i le dai sa le citeasca. Sau invers, sa-mi spui ca da, si de fapt sa nu i le dai sa le citeasca. Inselandu-l pe el cu mine, pe mine cu el, pe amandoi unul cu altul, sau pe amandoi cu laptarul. Orice, Ilana, in afara de un singur lucru: in afara de a putea afla cine esti de fapt. As fi dat tot ce am ca sa pot afla, insa tot ce am eu sunt doar bani, iar banii, dupa cum mi-ai scris, nu ajuta. Sah mat.”