Ma uit in oglinda. Pentru ca aseara mi-am spalat parul, azi de dimineata sta in toate directiile. Trebuie sa-l ud. Trag de el putin si il ud. Simt ca in dimineata asta nu ma mai deranjeaza. Sunt ingaduitoare. O sa se aseze de la sine, asa cum o sa simta… Ma mai invart prin casa, ma imbrac, mananc. Ma mai uit o data in oglinda. Chiar imi place cum imi sta parul… Nu e rau. Au fost dimineti cand m-am enervat din cauza parului. Dar nici nu am rabdare sa-l aranjez, asa ca nu am niciun motiv sa fiu imbufnata si sa ocar din cauza lui. Ma uit la mine in oglinda din mai multe pozitii. Imi misc capul – sus, jos, dreapta, stanga. Ma si stramb putin sa vad cum mi-ar sta mai bine. E bine. Am un par frumos… ma aranjez putin (putin rimel ca sa mi se vada ochii) si sunt gata.

Pornesc la drum. Soarele ma incalzeste si e placut. Ma simt bine, simt o amorteaza in corp cu o senzatie de lene, mi-as intinde corpul, m-as pisaci in bratele cuiva si as iubi. Imi vine in minte mirarea mea despre/ pentru o doamna. O doamna despre care ma intreb cat de frumoasa se simte. Cred ca mult, foarte mult. Are o frumusete, o recunosc. Dar nu e doar asta. E si atitudine si inteligenta si intelegere pentru/ despre oameni. Vreau sa inteleg daca e un sentiment de frumusete impus, educat sau innascut. E tot timpul cocheta, mai ales in fata oamenilor pe care trebuie sa-i domine sau, daca nu e cazul de dominatie, sa aiba sanse de a se impune si a fi luata in considerare. Pantofi deosebiti, asortati la rochie, geanta… Asortati cu ceva, orice element de pe ea sau din ea. Identifica usor elementul extraordinar din viata/ ziua/ momentul ei care merita exploatat si il exploateaza. Produce un element de diferentiere, de atentie, cel putin in garderoba.

Ma gandesc la ea. Sunt in lift si sunt 6 etaje care ma despart de realitate. Sunt singura. Ma uit la mine in paretii-oglinda si ma admir. Decid ca azi ma simt frumoasa si o sa fac memorabil acest moment.

este vorba despre PINA

o cronica

acum aflu ca a existat si o miscare in Bucuresti… frumos

Se vorbisera sa petreaca impreuna aceasta seara, sa se cunoasca. Ceva o deranja. Ca nu stia exact ora cand se va intalni cu el. Da, s-a tinut de promisiune, sa o sune la ora opt seara pentru a stabili noi coordonate. Insa si de data aceasta, coordonatele au lipsit. Ea ramane in casa, docila, in asteptare. Are la ce sa se gandeasca… de exemplu, cum sa se imbrace. Sa-si puna rochia cu paiete sau blugi? Inca nu alege, amana momentul pana va sti cand se va produce intalnirea. Regretul ca nu a plecat la mare o urmareste si acum… foarte incurcate treburile… a asteptat plecarea asta, s-a bucurat de ea, apoi nu a mai putut sa plece si apoi nu a mai stiut ce sa faca. I-ar fi placut la nebunie sa faca o baie in mare, sa vada niste prieteni care i-ar fi zambit, copii care s-ar fi bucurat sa o vada. Sa scape de stresul zilelor ce au trecut. Nu mai conteaza, acum va iesi in oras si va petrece momente relaxante cu el. O sa o sune el cand ajunge acasa.

Trece timpul si nu se intampla nimic. Sa ia initiativa si sa dea o mana de ajutor in alegerea filmului. Face o alegere si transmite sugestia prin sms. Nu revine nici un raspuns. Se simte sechestrata in casa, nu-i place sa depinda de un telefon. Ar vrea sa iasa chiar acum din casa, e insuportabila asteptarea. S-a gandit ca o sa se plimbe… Si azi toata ziua a fost nehotarata… neplacuta stare. Ca vrei sa faci ceva, iti doresti foarte tare sa-l faci si, cu toate acestea, ceva te retine. Devii nehotarat. Ca un domino – astepti sa se intample ceva ca apoi sa pornesti catre el, ca apoi sa obtii altceva care duce la… Acum e momentul unei posibile relaxari. Acum nu trebuie sa mai decida nimic, nu trebuie sa faca nimic. Doar sa astepte sa vina el si sa o scoata din casa.

E ora 22. Inca in asteptare… niciun raspuns. E ratat deja momentul unui film. Ceva nu mai e bine. Lipseste comunicarea. Se gandeste ca e posibil ca intoarcerea lui spre casa sa se fi produs la mai mult de o ora de cand au vorbit ultima data. Cand stim ca suntem in intarziere si ca il vom dezamagi pe celalalt ca vom intarzia, nu mai avem notiunea timpului si avem tendinta sa exageram estimarile. Masa inca nu a fost servita, dar avem convingerea ca va veni in urmatoarele 5 minute, ospatul va dura alte 10 minute, vom bea niste pahare in cinstea familiei si prietenilor in urmatoarele 5 minute, hai, poate 10 daca ne si pupam, totul este inca sub control, ne urcam pe zmei si ajungem imdeiat.

E ora 23. Nimic. Niciun raspuns, nici o avertizare. Nu incearca sa gaseasca nicio explicatie. Baiatul a disparut. Blocat, legat, prizonier, refugiat, doborat in lupta. Poate fi orice. A renuntat… starea de neliniste si proasta dispozitie s-au accentuat. Butoneaza telecomanda… nu se poate hotari. Nu-i place nimic. Degeaba… daca nu a fost salvata, degeaba. Totul a fost in zadar. Fara plimbare, fara vorbe, fara decizie, fara nimic. Doar ea. Ce poate sa faca? Sa astepte un semn. Sa dea un telefon? Sa transmita un mesaj? Unde esti? Te-au luat prizonier? Filmul e ratat, vorbele nu mai au sens… Credeam ca esti un baiat desavarsit. Nici nu stiu daca sa ma gandesc ca e doar o gluma; prosta, din pacate.

Ora 2, noaptea. In sfarsit un mesaj! E viu! Am plecat de la lupta in graba, sa ma spal si apoi sa mergem la film. Am uitat telefonul acolo; acum l-am recuperat; mi l-a adus un luptator al varului meu. Nu am avut zmeu sa ma intorc sa-l iau. Chiar sunt un baiat desavarsit… si nu-mi plac glumele proaste.

Fata zambeste. Ii este foarte somn… chiar a dormit?! Primul gand care ii vine in minte este basmul cu Praslea si Ileana Cosanzeana. De fapt, sceneta jucata de cativa dintre curteni, cu cateva zile in urma, pentru a explica/ defini prin reprezentatie teatrala cuvantul INOVATIE. Apoi rade. Praslea si Ileana comunicau prin telefon, insa, la fiecare apel a existat tot timpul o voce la capatul celalat. Praslea a trecut cu bine prin trei probe de foc, de fiecare data a inventat ceva. Ileana a fost salvata.

Epilog

Un telefon pierdut a privat un stapan de singurul mijloc de comunicare cu fata. O fata balaie care astepta sa fie salvata ca sa mearga la film. Baiatul s-a perpelit prin casa sa gaseasca o solutie pentru a trimite un mesaj de avertizare catre fata. Fata a adormit de suparare. Solutia a venit prea tarziu ca fata sa mai fie salvata.

- Azi m-am trezit foarte devreme, pe la 7. Cand am deschis ochii am mai stat in pat, sa lenevesc, ma gandeam ca e doar vreo 8. Eram ferm convins ca este ora 8. Ca nu mai e mult. Eram nerabdator… dar si curios cat mai am de asteptat. Asa ca m-am dat jos din pat sa ma uit la ceas. Era doar ora 7…

- Erai nerabdator sa vina ziua ta? La ora 7 nu era deja ziua ta?!

- Pai eu m-am nascut la ora 9 dimineata! Si pana la ora 9 nu era inca ziua mea. Nu avea cum. Si eu asta asteptam. Mi s-a parut ca trece foarte greu timpul.

- Si eu care m-am gandit la tine exact la ora 9. Am vrut sa te sun, dar m-am gandit ca vei dormi, ca esti in vacanta si ai un somn mai lung. Ahhh, puteam sa te prind cu la multi ani exact de ziua ta! iti zic acum la multi ani, sa fii voios, sa cresti mare si frumos!

Ai primit cadouri?

- Nu, la ora 5!

- Ai niste momente foarte precis stabilite! Vei avea musafiri la ora 5?

- Da, vin niste copii la mine. Abia astept sa vina ora 5, sunt foarte bucuros! Azi e si ziua Anei. Ea vine la noi si aduce tort si sampanie. Noi aducem pizza. Copiii vor veni cu parintii, dupa ce termina ei cu munca.

Zambesc. Mi se pare incredibila constanta bucurie pentru fiecare zi de nastere sau zi de nume – el se bucura tot timpul. Am observat ca e o bucurie modesta si cuminte. Se bucura de orice cadou primeste. Devoreaza fiecare ciocolata pe care o primeste iar daca ii ceri, iti da, nu e zgarcit.

Cat o sa dureze aceasta bucurie pentru ziua de nastere, indiferent motivatia (ca primesti multe cadouri, ca petreci, ca esti in mijlocul atentiei)?! Pana la moarte? Imbatranesti si iti mai pierzi din bucuria de a trai si poate ca esti trist daca te gandesti asa… iar apoi te bucuri daca te suna cineva sa-ti spuna ca s-a gandit la tine.
Sunt oameni care nu-si serbeaza ziua de nastere? Daca nu ai sti cand esti nascut, ce ai face? Nu ai cunoaste bucuria unei zile de nastere…
Ne bucuram doar gandindu-ne ca e singura zi speciala din an in care stii ca poti sa-ti acorzi orice?! In celelalte poate ca-ti impui restrictii, ai griji. Am observat ca oamenii cu care lucrez tind sa se imbrace foarte frumos cand e ziua lor. Isi fac ceva deosebit la par, se imbraca cu hainele cele mai bune, isi iau zambet pe fata, se incarca cu incredere.

Cand o sa creasca mare o sa uite de nerabdarea cu care astepta ora 9 cand venea ziua lui?! Sa nu uit sa-i povestesc si sa-l intreb… cand o sa aiba vreo 30 de ani!

Daca ai fi intr-un spatiu in care doar tu ai sti despre ziua ta de nastere… si ea vine. Nimeni altcineva nu stie de ea. Ce ai putea face? Sa-fi faci o surpiza? Dar cum? Ca tu vrei ca lumea sa stie ca e ziua ta pentru ca vrei ca cineva sa-ti zambeasca, sa te imbratiseze. Mai bine faci o surpriza fiecarei persoane pe care o intalnesti pe strada. Poti zambi. O sa te creada nebun. Poti sa oferi o bomboana. Se vor bucura cu tine, pentru ca cei mai multi dintre oameni empatizeaza cu tine si sunt bucurosi cand e ziua lor de nastere. Si totusi, parca tot ai vrea ca cineva drag sa te sune si sa-ti spuna sa cresti mare, sa fii fericit, sa fii bucuros, sa ti se indeplineasca toate dorintele! Sa-ti faca o supriza! Orice, chiar si florile alea nenorocite despre care ai spus ca nu le mai vrei niciodata!

Ai mai putea suporta ziua ta de nastere daca nimeni nu ti-ar spune la multi ani?!

Dedicatie pentru Petru. La Multi Ani fericiti, Petru!

vroiam sa va povestesc despre sensiblu care face campanie cu produse la care romanul obisnuit a taiat bugetul pentru a face economie. si mai imi place ca mesajul este delicat (trigger-ul este sanatatea la care romanul se gandeste in fiecare zi dar face prea putin) si il ascunde pe cel direct functional/ rational (iti dau ce tu nu poti sa-ti iei pentru ca ai devenit zgarcit si sarac) – reteta din sensiblu iti aduce un cadou pentru sanatatea ta.

Acestea fiind spuse despre voi, sa scriu cateva randuri si despre ceea ce cred si fac eu.

eu fac asa: de cand am plecat de acasa, dupa cele 12 clase absolvite cu bacalaureat (si aleg aceasta varsta ca perioada de referinta pentru ca atunci consider ca am fost pe picioarele mele si a trebuit sa arat ca am bun simt), sa ma fac fata desteapta si sa ma realizez in viata, am vorbit tot timpul cu dvs., respectiv persoana a doua atunci cand faceam urmatoarele:

- eram intr-un mijloc de transport in comun si in fata mea erau persoane care nu dadeau semne de miscare si ma sileau sa pun intrebarea “Coborati la prima?”. Aproape indiferent de varsta in posesie a persoanei din fata mea. cred ca exceptie fac doar copiii, catre care ma adresez cu tu pentru ca mi se pare normal sa pastrezi copilaria cand discuti cu ei.

- eram intr-o coada si vroiam sa stiu cine este ultima persoana sau sa aflu ceva – “dvs. sunteti ultima persoana?” – asta se cam intampla cand mergi la doctor, sau esti la cec sau posta sa platesti/ cumperi ceva oficial si exista o suprapunere mare a cozilor de la acele multe ghisee.

- cand am inceput sa merg prin restaurante – a existat un moment in viata mea cand m-am ajuns cu banii dar in acelasi timp eram si flamanda rau… – ma adresam frecventa cu “fiti amabil”/ “fiti dragut” insa nimeni nu ma baga in seama, chiar daca ridicam mana si privirea mea era toata pe ospatar. cu siguranta ei stiau cum sa fie draguti sau amabili, doar eu eram invizibila de cele mai multe ori.

- de vreo 2 ani ne-am mutat, compania, intr-un bloc de birouri modern. exista femei de serviciu care vin cu o anumita frecventa prin toalete si fac curat. de fiecare data cand ma intalnesc cu ele zic “buna ziua”. si stiti ce am observat?! ele zambesc, te saluta si chiar sunt dispuse sa mai discute cu tine. iti spun daca e vreo problema.

- compania are cate o femeie de serviciu pe departament. cu fiecare cand ma intalnesc spun “buna ziua” si chiar intreb “ce mai faceti?” sau completez cu vreo observatie specifica zilei in curs “mie mi-e foarte somn”, “vai ce cald e afara”, “ploaia nu se mai opreste”. sunt intotdeauna dispuse sa faca si ele, la randul lor, un comentariu.

- despre secretare nu stiu ce sa spun… secretara mica ca o furnica vine la servici plina de purici… daca merg la o intalnire la un client, categoric sunt politicoasa. indiferent de varsta secretarei, fie ea si mica. cu secretare din compania unde lucrez sunt prietenoasa si vorbesc cu tu, adevarat, dar adaug “te rog”. n-au obligatia sa cante in struna tuturor mucosilor din firma…

Acestea fiind spuse despre mine, vreau sa cred ca sunt multi cei care raman politicosi fata de orice meserie sau om care practica o meserie inferioara lui. consider ca e doar o chestiune de respect fata de celalalt.

zic ca trebuie, categoric, sa ai talent pentru a tine un discurs liber. cumva, talent de povestitor, sa ai capacitatea sa-ti mentii discursul pe aceeasi linie dar in acelasi timp sa fii si spontan si atent la reactia publicului, sa tii publicul atent si entuziasmat. cred ca unii au impresia ca daca e vorba de un discurs liber, cuvintele si ideile nu trebuie organizate… e suficient sa fii adaptabil.

am fost la cateva conferinte pe teme de ecologie, digital, media. multi dintre vorbitorii romani au fost foarte slabi chiar si cu o prezentare ppt pe perete. cand mergi la conferinte, vezi, aproape fara niciun efort, diferentele dintre vorbitorii straini si cei romani. mi se par simpatici vorbitorii cu miros birocratic, crescuti in comunism, neadaptati la comunicarea si marketing-ul modern prin niciun sfat sau training, care iti mai intorc si spatele atunci cand vorbesc. ei se misca, cu o atitudine de batranel intelept, cu mainile la spate, si iti vorbesc cu un ton sigur, de profesionist.

ca sa revin la discursul public, am intalnit, de curand un business development manager, de la o marca foarte foarte mare si premium. a facut o varza din discursul lui. nu poveste, nu idei clare, prea multe cuvinte, putine idei, idei nefinalizate. nu era deloc pregatit. ca un roman adevarat si-a spus ca merge si asa, fraierii aia care au magazine online or sa faca valuri in jurul lui pentru ca oamenii il au in buzunar pe el si nu pot sa faca plata online fara el, or sa caste gura si or sa saliveze la el, doar asa… deci, el era important, noi, astia care-l ascultam, deloc. slab… am fost foarte dezamajita de atitudinea acestui domn si pretentia ca ar putea avea un discurs liber.

cred ca cel mai simplu si frumos discurs liber e acela cand povestesti experiente personale, sa povestesti ceva ce ai facut sau sa vorbesti despre ceva in care crezi. ma gandesc ca atunci esti implicat si pui suflet. te gandesti ca poti da un exemplu si sa ajuti. poti incepe cu un astfel de discurs.

duminica, cand tot romanul sarbatorea pastele la un gratar, iarba verde si o manea, eu eram turista in tulcea si ma plimbam cu bicicleta pe niste dealuri. mi-am spus ca de data asta e timpul sa explorez si alta parte a zonei, asa ca o iau spre sud, departe de dunare, spre niste dealuri. fara obiectiv precis. am zis ca ma duc spre dealurile alea si apoi ce o mai fi…

pentru inceput am coborare, vreme de vreo 3 kilometri, insa nu-mi place pentru ca strada e cu piatra cubica si plina de surprize. trebuie sa franez cam mult, nu am curaj sa-mi dau drumul direct. piatra asta cubica e in valuri si tare inselatoare. merg cam cu 30km/ h. in plus, e vant si asta imi cam sporeste incordarea. ma gandesc ca am procedat prosteste ca nu mi-am luat casca la mine, acum mi-ar fi prins bine. imi si inchipui cum as putea sa nimeresc un sant si sa vin in cap. asa fac eu, imi inchipuiesc lucruri rele. zic in gand o rugaciune, sa ajung cu bine in vale, si merg mai departe. cand fac coborare imi place sa ma ridic in sa, chiar daca imi mai tai din viteza… imi place sa tai aerul. ajung. mai merg cativa metri si sunt aproape de baza poienitei pe care o vedeam de la fereastra bucatariei si pe care o si stiam ca exista acolo. deloc o surpriza, zona e plina de masini si oameni la gratare. muzica diversa si proasta, foarte tare. pedalez greu ca am o catarare cu inclinare usoara iar vantul imi bate in fata. ma foarte incetineste si ma enerveaza. sunt si eu de vina, ca nu mai am antrenament pentru asa ceva… ce sa fac… nu mai am timp. imi spun sa iau efortul fizic cu calmitate si ca am sa razbesc. merg pe sosea si ma uit ca proasta la oameni. ce mai distractie pe ei… ce bine ca sunt astfel de sarbatori, ca sa se distreze si romanul de rand. sa iasa la iarba verde si sa dea din burta pe o manea, sa se indestuleze si apoi sa se mangaie pe burta. sunt si multi tineri veniti in gasca. inca nu iau nicio decizie privind traseul. merg. mai am timp sa ma decid, doar sa depasesc multimea. soferii de pe aici se comporta de parca nu au mai vazut biciclisti pe drumurile nationale… primul lucru pe care il fac, cand ma vad, este sa claxoneze. mai merg si ma orietez spre ultima carare care urca pe dealul pe care tocmai l-am avut in stanga mea si care este invadat in vremurile acestea de sarbatoare. e grea catararea, trag de picioarele mele sa mai poata, parca nici nu m-am obisnuit cu bicicleta si nu mai stiu sa schimb vitezele, ma cam opintesc si imping bicicleta. ajung in varf si sunt cam dezamagita. nu am gasit nimic aici. un platou mic de roca exploatat si parasit. drumul nu continua nicaieri si decid sa ma intorc. tot nu sunt hotarata ce sa fac. ajung la sosea si ceva imi spune ca nu ar fi o alegere buna sa mai merg pe sosea impotriva vantului. o iau in sens invers. mai sunt cateva poteci care urca pe colina si ma gandesc pe care sa o aleg. raman la ideea de a exploata aceeasi colina. nu am plan si asta e intr-un fel bine, ca pot alege pe loc. asta e ultima gaselnita si fericire pe care mi-am lasat-o, macar atunci cand sunt cu bicicleta. romanii fericiti pleaca la casele lor. care cum poate. e miscare in jurul meu. vad o poteca, gen forestier, ceva mai lata decat celelalte pe care le-am vazut pana atunci, care se face in dreapta mea si pare sa atace drept colina. pe aici o iau. vad unde ajung… urc destul de mult. chiar si aici sus mai gasesc niste romani veniti sa sarbatoreasca la iarba verde. imi dau seama ca ajung aproape de locul unde se exploateza piata. mi-am amintit de locurile astea. am mai fost pe aici, pe dealul asta. nu-mi mai amintesc drumul, dar sigur am mai fost pe aici. pe cand eram copil si sub comunism, unii dintre noi, care se descurcau, ieseau la un gratar de carne. dar am ami fost aici, o data, singura, pe jos. depasesc zona in care sunt ceva obstacole care par sa interzica patrunderea dincolo – niste bucati de lemn puse de-a curmezisul drumului si care au infipte in ele cateva cuie. Nu e nimeni in zona si chiar pare sa fie totul parasit. mai intalnesc cateva casute, gen casuta folosita ca punct de paza, ruginite si singure. merg mai departe. ajung intr-o zona foarte gri si plina de praf gri, foarte fin. nu inteleg ce este. sunt in zona carierei, asta imi este clar. sunt pe un platou, deasupra unor straturi. si totusi de este cenusa asta multa?! si din cand in cand sunt niste ridicaturi de praf in jurul unor scobituri care au ca dop un sac de rafie strans si infundat. ma apropii de una din ele, trag sacul. descopar o gaura si pentru ca am piciorul pe ridicatura de praf de roca din jurul gaurii, praful incepe sa se scurga lin in gaura. ecoul e foarte lung si gandesc ca groapa trebuie sa fie foarte adanca si forata cu un scop. ma uit in jur dupa o piatra, ceva mai mare decat firele de praf gri, si o arunc in gaura. se duce, tata… ma uit in jur, sunt in continuare singura. insa se aud zgomote de tot felul – muzica ceva mai de calitate, grasuri. vin de peste varf, dar de data asta din fata mea, nu de jos de unde vin eu. inseamna ca mai sunt niste petrecareti dincolo de varf. ma mai uit in jur si vad cateva astfel de scobituri, si urme de sine. inteleg. sunt multe gauri forate special pentru a putea face explozia posibila. ma umplu de praf gri. ma uit in vale si se mai vad doua straturi sub mine. habar nu am care e distranta pana jos. deasupra mea mai sunt vreo doua straturi. zambesc. incepe sa-mi placa aventura mea.. acum stiu unde voi merge. in vale, pe drumul format de-a lungul carierei de piatra. de acum am coborare si zambesc cu satisfactie. un iepure imi taie calea si dupa cativa metri imi dau seama ca-l alerg. saracul, nu stie unde sa se opreasca. eu sunt pe drumul meu, el printre copacii din stanga mea. e cam naucit. pot doar sa observ picioarele lungi pe care le are. e un gri-maro, ca si tot pamantul de pe aici.

ajung la baza carierei de piatra. de aici de jos imi place mai mult, pare mai spectaculoasa si ai alta viziune. ori doar mi se pare si cand eram sus habar nu aveam sa ma uit la ea. acum o inteleg.

ma uimesc straturile de roca. nu ma pricep deloc in domeniul geologiei, dar imi pare ca pe dreapta am un tip de roca iar pe stanga altul. nu inteleg nimic, sunt uimita, in continuare, de modul in care pamantul sau, cum sa-i spun corect, roca s-a stratificat. vad roca gej/ galbena, roca gri deschis, roca gri inchis, roca portocalie.

acum pare ca mineralele au vrut sa scrie ceva si sau jucat atunci cand s-au depus/ transformat in piatra.

insa momentul cel mai plin de adrenalina si spectacol, a fost atunci cand am urmarit si ascultat cum bucati dintr-o stanca se desprindeau si cadeau. sunt aproape sigura ca bucata de stanca care deja se crapase/ departase usor in/ din peretele din care facea parte cu ceva timp in urma s-a mai sfaramat si imputinat semnificativ la intre timp, pana la acest moment de seara cand eu scriu.

dau mai jos un filmulet… scuzati momentul meu de panica, de cateva secunde, in care instinctul m-a condus, prima si singura mea reactie a fost sa fug.

asa bucata mare de roca ramane fara varf…