cine este mama invataturii?

Eu: Salut, Petru
Petru: Sarut mana (rasufla greu, apoi ofteaza)
Petru e in clasa a doua. Si acum, cine sunt eu. Nasa lui. Vrea sa fie politicos.
E: ai alergat sau oftezi? De ce oftezi?
P: imi faceam temele (imi raspunde taraganat si ofteaza iar; imi lasa impresia ca-i plictisit…)
E: ce teme iti faci?
P: la adunare, mate. Am scris doua pagini, parca e tema la romana! (e revoltat dar calm in acelasi timp; ca si cum ar fi resemnat; ori pentru ca si-a terminat tema, ori pentru ca e constiincios si stie ca nu are de ales)
E: doua pagini?! Pai la mate sunt exercitii, faci ecuatia si scrii rezultatul. Asa poate sa incapa si pe un rand.
P: nuuuu… Ca eu scriu si cerinta. Apoi dau rezolvarea in detaliu.
E: Petru, mi-e tema ca nu inteleg. Ce fel de cerinte scrii? Pai astea nu sunt scrise deja in manual? Ce rost are sa le mai scrii tu o data?
P: pai doamna profesoara asa vrea. Ne cere sa scriem in intregime cerintele, apoi sa scriem in detaliu cum facem adunarea. Uite: Andrei are 10 mere. Ionut are 13 mere. Cate mere au impreuna? Iar eu trebuie sa scriu cerintele si apoi jos, adunarea: 10 mere Andrei + 13 mere Ionut = 23 mere. Si am scris asa o pagina intreaga numai pentru o problema… offf
E: bine, Petrut, incep sa inteleg. Ce sa spun acum, daca asa vrea doamna?! E musai sa faci cum cere ea. Pe de alta parte, inveti sa scrii si iti structurezi mai usor in minte problema si rezolvarea ei.
P: da, stiu… si mai am si tema la romana si…
E: cam multe teme mai ai… deja trebuie sa te culci.
P: da, vineri si sambata nu am avut chef sa-mi fac temele. Iar azi de dimineata nu am mai avut timp ca ne-am mutat (de la “casa la tara” – pe perioada verii – la “blocul de la oras” – pe perioada iernii)
E: dar in rest, lasand temele astea deoparte, cum e la scoala?
P: la scoala e simplu. imi place. nu-mi place cand trebuie sa umplu pagini intregi cu cerinte…
E: la mine aici ploua; chiar bine; m-a prins poaia pe drum.
P: ploua la tine?! ce bine… (cu un glas foarte satisfacut, de parca i-am dat cine stie ce veste, cum ca n-ar trebui sa mai scrie cerinte) la noi nu ploua…
E: iti place cand ploua? Mie nu-mi place ca te forteaza sa stai in casa, ca e noroi.
P: mie imi place.
E: de ce?
P: miroase misto.

tabla impartirii

Sunt intr-un restaurant, sa mananc de seara. M-am imprietenit, din priviri, cu doamna care sta la o masa alaturata impreuna cu familia ei compusa dintr-un barbat, fetita (undeva la 10-11 ani) si un baietel (undeva la 6-7 ani). Copiii sunt sigur ai ei. Sunt frumosi ca ea si blonzi. Despre barbat, nu stiu. Sta cu spatele la mine. Nici baietelul nu-mi da pace. Dupa ce a mancat a inceput sa se plimbe prin jur si atunci m-a descoperit. Se uita fix la mine. Ii zambesc usor pentru ca stiu ca-i curios si n-am ce-i face, daca i-am starnit curiozitatea… ma intreb la ce se gandeste uitandu-se la mine. Stau singura la masa si ma preocupa o friptura… clasic cand plec de acasa… Prietenii mei se pregatesc sa plece si urmeaza sa plateasca. Barbatul zice ca faca el cinste. Doamna spune ca nu, face ea cinste. Nota ajunge la barbat, de la ospatarita. Fetita vine cu solutia: faceti amandoi cinste, plateste fiecare jumate-jumate. Baietelul nu prea intelege. Cum adica jumate? Si daca nota de plata e 50 de lei?! Cum sa plateasca unul 30 si celelalt 20?! Ne-am distrat… foarte spontan. Doamna nu se mai putea opri din ras. Am ras si eu. A fost imprietenirea totala si/ sau finala.

muncitoresc

am fost sa beau o bere si sa ma uit la oameni. am mai si vorbit… deodata am simtit berea in ochi si atunci mi-am dat seama ca trebuie sa ma opresc. acum mi-am amintit ca aveam niste poze interesante, zic eu.
pe scurt
poza 1 – inceput. undeva la capatul/ inceputul portului industrial, in tulcea. cert este ca acolo mi s-a infundat strada si am luat-o pe un drum de piatra, prin padure… povestea asta o stiti deja

poza 2 – continuarea; cred ca sunt cel putin 300 de m distanta de la capat-poza 1 la capat-poza 2

poza 3 – continuare; capatul

eu m-am prins ca ar fi un fel de banda, dar mintea mea nu reusea sa descifreze mecanismul. am gasit un domn paznic si mi-am spus sa-i dau binete si sa-i cer detalii. da, e o banda folosita pentru descarcarea vapoarelor. deci, vaporul sta la dunare, langa mal si marfa “curge” din el catre palnia aia mare, vad, cu ajutorul unor macarale – poza 1. sub palnie sta un camion gata sa ia incarcatura.
am priceput. ma intreb cat de la moda mai este aceasta banda .

vreau sa fiu manager

Un tanar absolvent de facultate, aflat in cautarea unui loc de munca la targul de joburi, este intrebat de un reporter ce fel de job isi cauta si in ce domeniu. Tanarul raspunde: am terminat facultatea de management, deci imi caut ceva in domeniu.
Simpatic…

turista in tulcea

Asta e adevarul despre mine. Si am inteles asta la sfarsit. Dupa ce m-am plimbat cu bicicleta, m-am intalnit cu oameni prin locuri neumblate sau umblate in grupuri, in si cu masini, cu oamenii pasnici care se ingrijesc de muzee, m-am intovarasit cu straini pasionati de ciclism si deschisi sa iasa la joaca cu o turista. Turista in orasul meu natal. Acum stiu.
Imi place foarte mult orasul si mirosul Dunarii. Mi s-a implinit un vis: sa trag niste ture cu bicla mea pe faleza, ca sa ma vaza toata lumea, evident, apoi sa merg pe malul Dunarii, sa vad cat ma tine sa tin pasul cu ea. ramane sa fac Harsova-Tulcea. Asta e un alt subiect. Sa revenim. Ba chiar am reusit sa fac mai mult decat mi-am propus la ora diminetii, sambata, cand rabatam bancheta din spate, scoteam roata din fata si ma chinuiam sa asez potrivit bicicleta peste bagaje. A fost greu, dar am facut muschi. M-am dat cu bicla 47 de km in 2 zile, mai precis in vreo 4 ore. Am invatat multe… cum sa urc un deal, cum sa schimb vitezele, deal-vale, cum sa prind viteza in panta (am prins cea mai mare viteza din viata mea: 43 km/h), cum se mai poate ajusta saua, cum se pot regla franele fara sa umbli la saboti, ce saboti sa-mi cumpar, ca pe masura ce urcam mai multe dealuri, aveam si mai mare rezistenta si am mai invatat despre oameni, in general.

Prima tura: m-am dat pe ceva drum industrial, pe langa Dunare, dincolo de santierul naval, printre copaci, adica printr-o asa zisa padure, rand 1, rand 2… rand 10 copaci, aliniati (o sa dau niste poze). Era dupa-amiaza iar lumina soarelui a reusit sa infrumuseteasca mult peisajele, mi-au placut malurile Dunarii mancate de apa, copacii strambi, lumina, hartoapele, vapoarele pe care le-am vazut. Mi-a placut la nebunie tot ce am vazut. Din pacate foarte mult jeg – pet-uri si pungi. Drumul de intoarcere a fost mai greu. Ca ma plictisisem de pietre, ma tot ridicam in sa, dar cat… in cele din urma am obosit si m-am plictisit de drumul cu pietre. Nici nu aveam cu cine vorbi… Oamenii carora le-am dat binete nu mi-au raspuns. Erau preocupati de pescuit si gratare. Va dau cateva poze (facute cu telefonul), sa vedeti ce minunatii am vazut.

Sa va mai povestesc cum m-am imprietenit cu un nenea de la muzeul de arta (eu crezand ca e muzeul naturii)?! O sa-mi permit o paranteza ca sa va spun cine e nenea, ca mie asta mi se pare cel mai amuzant – e un domn, de culoare, cu care ma intalneam, cateodata, cand eram mica pe drumurile care duceau spre casa mea si despre care eu gandeam “e singurul negru din oras”. Si il regasesc acum, pe treptele muzeului stand de vorba cu un alt domn. Pentru ca sunt pe bicla si trebuie sa urc niste scari ca sa vad orarul, ma gandesc sa dau binete si sa intreb daca e deschis si duminica. Da, imi spune, e deschis. Si are grija sa-mi atraga atentia ca e muzeul de arta. Aaa, eu cautam natura. E in spate. Apoi ma intreaba: tu esti fata? Ii zambesc si ii spun da, sunt fata. O sa incerc sa ajung maine la muzeu. Raspunsul lui ramane undeva in spate: imi spune ca m-am coafat altfel decat o fata, ca o scuza, si sa vin negresit la muzeu. La amandoua. Iata ca soarta face, acum, ca acest domn, ajuns la varsta inaintata, sa poata avea o replica la observatia mea naiva din copilarie.

A doua tura: Tulcea – centura (a fost numai coborare; foarte tare) – Mineri (catarare si coborare) – am mai mers putin si apoi am campat langa un lac. De data asta excursia a fost organizata de strainul de mai sus mentionat, pasionat de ciclism din liceu, pasionat de calatorii – toate legate, am impresia, de si cu antropologie (vorbea ceva de triburi, jungle, america de sud, siberia…), talentat in ale sportului, rezistenta colosala, carismatic, vorbaret, foarte prietenos, relaxat si deschis sa iasa la joaca cu turistii. El e strainul, pentru ca locuia la New York – nascut si trait in Tulcea, terminat facultatea de antropologie culturala in Cluj. Turistii din final de fraza, e unul singur, si anume, eu. Bicla Trek m-a tradat si felul in care eram imbracata. Daca e sa ma gandesc la singurul negru din oras, as adauga si coafura. Camparea a fost placuta, cu stat la povesti… eu mai putin vorbeareata, dar nu conteaza… ramane ideea de un altfel de om, pe care nu-l intalnesti in fiecare zi… ar putea sa inspire pe multi tineri romani si ma gandesc la a transmite si invata despre curaj, libertate, cultura, traditii, a trai, a trai, a dori, a te realiza in viata, a simti, a face sport, a te misca, a calatori, a pedala, a te imprieteni, a fi relaxat, a te juca…

petele negre sunt vaci; petele albe sunt lebede; petele galbene sunt nuferi

si in poza asta apare si o egreta, sau doua (cele gri)

nana jo, baba jan

Mi se mai zice din cand in cand ca sunt inteleapta si ca am rabdare. Si daca o fi sa fie adevarat, ma gandesc ca e de bine si ca o sa-mi prinda bine in viata, ca nu stiu ce ma asteapta… Si daca am si un dram de noroc, pot sa spun ca o sa am o viata de succes. Iar daca acel dram n-o sa fie, asta va fi sa-mi fie soarta, fie ca-mi place sau nu. Cand imi trec prin minte astfel de ganduri, ma cam ia cu tremurat si cu sudori reci pe sira spinarii, tac brusc si ma intristez. Cateodata nu ma pot decide, nu stiu ce sa aleg ca sa merg mai departe si ce sa sterg cu buretele, ca sa dau uitarii. Sa ma gandesc la varianta dura – “viata asta e ca o lada de gunoi” – sau la varianta datatoare de speranta – “viata e ca o cutie de ciocolata… nu stii niciodata cu ce te alegi” (hai, ca stiti de unde este…)?! Cred ca ultima carte pe care am citit-o o sa ma ajute de acum incolo sa decid mai repede si mai simplu. O sa ma bucur ca nu m-am nascut in Afganistan sau ca in tara mea nu e razboi si nici nu suntem maniaci cu religia si legile sau pamanturile noastre astfel incat sa ne macelarim intre noi. Noi mai degraba suntem buni, ospitalieri, destepti, cu calitati, lasi, lenesi, furaciosi, lacomi, ne place sa traim bine, smecheri, comici si umoristi, ne radem de necazul celuilalt, ne radem unii de altii, ne aratam cu degetul… Cam astea imi vin acum in minte. Si zic ca-i de bine. Dar sa revin la carte. Am inteles ca sunt stari si sentimente care pot lua mai multe forme. Si nu sunt neaparat formele mulate pe personalitatea fiecarui individ. Sunt forme impuse, mostenite, innascute, dezvoltate, mutante. Nu stiu ce mi-a placut mai mult la cartea asta?! Sigur nu stilul literar al scriitorului. La inceput mi s-a parut seaca. Acum imi dau seama de ce – personajul era doar un copil, lipsea actiunea, putine personaje adulte care sa aduca ceva valoare si actiune – o femeie lipsita de educatie, frustrata, pedepsita de nana jo, lipsita de dramul de noroc si nepriceputa in a-si face norocul cu mana ei; un batran stirb care citea din Coran. Persoane simple si batute de soarta. Apoi copilul a crescut si a devenit femeie. Atunci a inceput sa ma prinda cartea! Nu m-am mai oprit. Cu un gand sa ma culc si cu altul sa mai citesc, ajunsesem ca rasfoiesc cartea si sa citesc pe diagonala. Cand mi-am dat seama m-am enervat si am inchis repede cartea. Mi-am reluat lectura in alta noapte, de data asta s-a lasat cu plansete… Ce sa va mai zic… E o drama… Pot spune ca am inteles mai multe acum despre lumea aia si despre cele mai infioratoare reguli si fapte care pot fi infaptuite de oameni. Mai poti spune ca sunt si chestii de telenovela, dramatismul atinge cote maxime, vieti lipsite cu desavarsire de noroc, o singuratate traita in burka, in interior, in sange, intre batai, un robot, invieri din morti si scenarii premeditat gandite de minti diabolice. Dar cum altfel sa ma faca pe mine sa plang…
Este vorba de “Cetatea celor o mie de sori“, Khaled Hosseini (pentru critica in engleza). Stiu si care este urmatoarea carte pe care mi-o cumpar. Am cautat-o vineri prin cateva librarii dar nu am gasit-o. Am rabdare.

(Din cate mi-am dat seama, jo/ jan e un fel de “draga”. Baba e in sens de tata iar nana e in sens de mama.)

copaci caraghiosi

sunt copaci indoiti si gauriti, strambi cum nici nu ti-ai inchipui. ai impresia ca sunt copaci chinuiti, dar eu m-am convins. se adapteaza, se intind a relaxare si leneveala, comunica intre ei, danseaza, se distreaza pentru ca pot fi altfel deact drepti. se intind dupa apa, dupa aer racoros. trunchiul le este, de cele mai multe ori, spart, intortocheat, te provoaca sa le dai o semnificatie…
par sa fie platani. i-am gasit in Samothraki.
pentru cei carora le plac copacii

mergi pe poteca cu bolovani

Jocul e unul inventat de mine, cu regulile mele, incropite pe loc si doar in mintea mea, eu eram jucatorul, eu eram arbitrul. Cand am fost sa vedem cascadele de la canionul Fonias (Samothraki – aici sau aici). Erau doua. Una mai mica (ajungi la ea in 30-45 de minute, in functie de cum mergi) si alta mai mare, mai sus (inca 30 de minute de catarat, mers abrupt). Traseul pe munte e de-a lungul unei albii care e plina cu bolovani, mai mari si mai mici. Cand am ajuns la prima cascada, cea mica, nu am putut vedea mare lucru pentru ca apa care curgea era multa si umpluse albia raului, din cauza ploilor din acea saptamana. Nu am putut traversa raul si sa continuam traseul, asa cum era facut (pe partea opusa cascadei ca sa fie vizibila usor de toti cei care ajung la ea, fara sa fie nevoiti sa urce mai mult pe munte). Insa eu n-am avut astampar si m-am catarat pe munte, pe partea cascadei, cu gandul sa ajung in varful ei, sa o vad de sus. Catararea nu a fost dificila – eu nu am avut echipament special, franghii sau alte nebunii. Si am reusit sa ajung in varful cascadei. Iti trebuie doar niste incaltari usoare, flexibile, cu mici crampoane pentru aderenta. Altfel, stanca te ajuta sa o urci fara probleme. Pentru ca e stanca vulcanica, facuta straturi straturi si erodata, ai unde sa pui piciorul sau bucati de stanca de care sa te prinzi cu mainile. Trebuie doar sa fii atent unde pui piciorul, verifici cat de sigur este, asta pentru ca e o roca care se erodeaza usor si nici nu-ti dai seama daca bucata e din stanca sau doar un bolovan desprins… Apoi cauti cu privirea un loc in stanca de sus de care sa te apuci cu mainile, verifici siguranta si te ridici. Simplu. Trebuie sa fii imbracat leger, ca sa poti sa faci miscari ample, sa nu te tina pantalonii in partile intime… Sunt portiuni unde chiar mergi pur si simplu la picior. As fi urcat mai sus si pentru a doua cascada, insa lipseam deja de langa prietenii mei de 30 de minute si m-am gandit ca se vor ingrijora. Si chiar s-au ingrijorat pentru ca am disparut de langa ei fara sa le spun unde ma duc.
Cand urcam eu pe munte, entuziasmata si cu adrenalina fluviu in sange, mi-a venit ideea acestui joc – mergi pe poteca cu bolovani. Sau sa spun gaseste poteca printre bolovani?! Si mi-am propus ca la coborare sa-l aplic, sa nu mai urmez drumul marcat pentru picior, sigur pe pamant. Sa sar din bolovan in bolovan. Nu aveam voie sa ating pamantul. Sa tintesc doar bolovanii/ stancile mari. De cele mici sa ma folosesc doar in caz de urgenta. Sa tin pasul cu ceilalti care mergeau pe poteca si sa nu raman in urma. Uau, cum a fost… La inceput mi s-a parut distractiv. In 30 de minute de alergat pe bolovani eram obosita. Si nu fizic, psihic. Aveam impresia ca nu mai vedeam bolovanii, ramasesem in urma, transpiram si gafaiam de parca as fi alergat. Am dat tot din mine. Am sarit de pe o stanca pe alta, am facut pasi mari, pasi mici, am alunecat de pe bolovan, m-am dezechilibrat si am facut tot posibilul sa ma redresez, m-am prins de copaci, de crengi, am calcat pe radacinile copacilor si m-am intrebat daca aveam voie – am zis da, radacile copacinlor nu sunt nisip/ pamant, de 2-3 ori am calcat pamantul. La sfarsit mi-am dat seama ca alergasem pe bolovani. Poteca nu exista. Bolovanii erau peste tot. Sau nu erau deloc sau erau numai in apa. Am inceput alert, doar imi aruncam ochii in jur si imediat saream, nu stateam sa ma gandesc. Trebuia sa gasesc poteca. Erau cateva zeci de poteci (posibilitati). Nu aveam decat sa aleg una. Poteca mea. Si repede. Apoi bolovanii s-au imputinat. Ritmul era tot alert iar eu trebuia sa-mi gasesc poteca. Am renuntat cu 5 minute inainte de sfarsitul traseului… doar pentru ca stiam ca dupa curba din fata imi voi vedea masina… nu mai puteam… insa niciodata nu am mai simtit ceea ce am trait si efortul pe care l-am facut…

asta e albia raului si aici m-am jucat eu

cascada mica, vazuta de sus

in sus se distinge putin canionul prin care se formeaza a doua cascada, mai mare. nu am avut aparat performant ca sa fac o poza mai clara

sleep easy, food easy – in culori

sleep easy, food easy

Sunt cuvintele cele mai potrivite in a exprima viata pe Samothraki. Au fost mai multe cuvinte si texte care mi-au umblat prin minte, nerabdatoare sa fie scrise pe hartia online, sa spuna ceva extraordinar despre insula asta. Am si acum o gramada de idei pe care vreau sa le astern pe hartie, ca si cum textul e deja gata si nu trebuie decat sa ma asez in fata tastaturii, mainile vor scrie singure. Mi se par toate extraordinare, fie pentru ca-s ale mele, fie ca, pur si simplu, chiar sunt. Insa pentru moment am ales aceste cuvinte, care nu-s ale mele, dar pe care le gasesc cele mai potrivite. Eu as fi spus ca e locul unde inveti sa traiesti cat mai simplu, fara pretentii, domestic, sa arunci niste haine pe tine, indiferent cum arati, ceilalti pe vor iubi asa cum esti, locul unde nu te simti obligat sa mananci frumos, unde poti manca cu mana din farfurii si castroane care nu se mai termina, locul unde hrana este usor de procurat, locul unde somnul e somn si o poti face oriunde si oricand vrei tu, un somn linistit, locul unde ai ocazia sa simti ca traiesti doar daca stai de la 10 zile in sus, locul unde cresc buruieni mirositoare, buruienile mirodenii sau bururienile salbatice, e lumea copacilor caraghiosi, cu trunchiuri groase si goale, cu forme felurite si strambe, locul unde caprele sunt peste tot, nici nu trebuie sa le vezi ca sa le simti prezenta, locul unde timpul nu mai conteaza, locul unde chiar ai ocazia sa convietuiesi cu si in natura, locul unde nu incetezi sa te minunezi de culorile naturii, de formele ei, de mirosul ei, locul unde poti pescui primitiv, inotand si infingand “sulita” in pesti sau prinzand de cap crabii (daca incercati vreodata, sa stiti ca e periculos si o faceti pe propria raspundere, atentie la caracatite, sunt cele mai dificile, din cauza tentaculelor, cand e vorba de pescuitul cu mana – cica doare!), locul unde poti iubi fara sa te intrebe nimeni nimic, nici chiar cel iubit, unde poti iubi si sa lasi, locul unde poti sa mergi de nebun pe strazi, pe munti, sa te pierzi, locul unde te poti catara, unde poti inventa jocuri, locul unde poti sa mori de pofta pentru un saganaki, locul unde papilele gustative o iau razna si un orgasm (sa ne amintim) ar fi bine venit dupa o masa porceasca, locul unde batranii ies in cafenele si fac politica in fata unei cafele si a unui pahar cu apa, locul unde a juca table e sport national, locul unde barbatii tineri nu se amesteca cu cei mai in varsta, locul unde barbatii par mai multi decat femeile (ce am vazut eu pe strazi si i-am numarat din priviri), locul unde nici nu trebuie sa stii sa vorbesti, doar sa stii sa mimezi, oamenii sunt dispusi sa te invete limba lor, locul unde oamenii isi iau intotdeauna pauza de pranz intre 13 si 17 si nu gasesti nimic deschis, cu exceptia unor baruri si restaurante, special concepute pentru turisti, locul unde nu stii ce e aia munca, stres, deadline-uri, greseli, clienti…
A fost… Samothraki
Cel mai mult mi-a placut saganaki, mancarea, muntii, aerul, marea, sa ma catar pe munti, sa ma joc de-a “mergi pe poteca cu bolovani”, sa ma uit la copaci.

Intr-o seara, ca sa luam cina, ne-am hotarat sa incercam ceva nou. Si ne-am spus asa: pe drumul de intoarce spre Therma (din Kamariotissa, orasul port), oprim la prima taverna care ne sare in ochi. Am vazut una, am oprit. Nu era niciun client. Proprietanii, niste oameni in varsta. Foarte draguti si dornici sa ne gateasca ceva. Insa noi vroiam peste si ei nu aveau din ce sa alegem. Asa ca am spus un NU hotarat si am continuat drumul. Am oprit la o taverna specializata in peste. Era desenat pestele pe caseta luminoasa. Domnul proprietar ne-a convins cand ne-a aratat crabul. Crab, sa fie! Acest domn, de meserie pescar, proprietar de taverna si 1000mp de pasune la buza muntelui, a gatit dumnezeieste. Ne-am lins pe degete. Nu mai stiam cum sa mancam si din ce sa mai gustam. Ne-am mozolit cu salata greceasca, cu scoici intr-un sos delicios, picant si foarte aromat, cu crab la gratar, cu tsipouro, cu saganaki… Era un barbat la vreo 30 de ani, poate putin peste, inalt (1,80), brunet, par lung lung, ondulat, ochi mari albastri, sprincene groase, gene lungi, arcuite frumos, barba de un deget. Un barbat frumos. Traia intr-o rulota foarte aproape de bucataria tavernei. Stia cateva cuvinte in engleza, intelegea mai multe daca si gesticulai sau reformulai cat mai simplu si direct. Avea o dubita prapadita, mica si vechitura. Mai avea in curte 2 hamace, un tractor, o alta rulota parasita. L-am intrebat cati oameni traiesc pe insula, permanent. Unde au plecat si pleaca oamenii de pe insula. Daca traieste tot timpul pe insula si chiar aici unde e taverna. Cum reuseste sa traiasca singur aici. Daca ii este greu. Cum a invatat sa gateasca. Daca pescuieste si cum. Daca are barca.
Raspunsurile lui au fost:
Pe insula traiesc acum 2000 de oameni. Insa cu multi ani in urma (zicea last years si facea ochii mari, si mimand din mana trecutul), mai precis prin 1800 si ceva (mi-a scris pe hartie cifrele) au trait pe insula asta 10.000 de oameni. Nu stia precis de ce au plecat. Eu am intuit cateva motive si am inceput sa-l intreb: better job, cities, money.
Sleep easy, Food easy – probabil ca easy inseamna aici si usor si simplu, minimal. No problem. A spus ca nu vrea probleme. Ii place aici.
A invatat sa gateasca din incercari. Uitandu-se la televizor. De la prieteni, de prin carti. Si ii place sa gateasca. Inventeaza. Gateste din orice, sa aiba din ce. A zis ca e foarte usor sa gatesti.
Nu are barca, deci nu pescuieste profesionist. Isi pune ochelarii si inoata. Ii prinde cu mana.

Pentru si mai multe poze si detalii, click aici – Samothraki.

calimera = buna dimineata/ buna ziua
calispera = buna seara
calinihta = noapte buna
isas = un fel de buna/ salutare (cand saluti mai multi)
(am scris cum am auzit eu ca se pronunta)