poveste cu zapada

5 ian.

intotdeauna m-am bucurat mai mult de aerul rece de (pe) munte si frigul de acolo decat de cel din bucuresti. si am multe explicatii pentru acest lucru, pe care de altfel nici nu o sa ma straduiesc sa le desfasor aici. mai spun doar ca, in general, nu-mi place gerul decat atunci cand pisca de fata si e atat de rece ca nu mai poti respira. evident ca senzatia asta o am doar cateva minute pentru ca in urmatoarele sunt inghetata bocna si chiar nu ma mai pot misca sau respira. apoi nu imi mai place gerul.
in pre-ajunul craciuniului urcam pe munte, pregatita sufleteste, gandeam eu, pentru drumetie si fuga de munca. mi se parea extraordinar ca pot sa inchei activitatea muncitoreasca cu un mers sanatos pe munte si un craciun fara nicio pretentie. ajunsa pe munte m-am gandit ca intoarcerea va fi atunci cand o fi sa fie, cand sufletul, mintea si picioarele vor spune, acum.
conditiile meteorologice aratau vreme buna, calda la poale si calduta sus – gandindu-ma ca nu va ninge, nu va fi viscol si nici ger. deci, daca elimini toate aceste elemente devastatoare, vremea se preconiza numai buna de o excursie pe munte. acum stau si ma gandesc cum de nu am luat in calcul nivelul zapezii… asta m-a luat prin surprindere. m-am gandit ca va fi zapada, aveam parazapezi, dar chiar sa innot in zapada pana la genunchi… pana la urma, mersul prin zapada, care pare o nimica toata cand o faci pe o distanta scurta, devine un exercitiu fizic si psihic de cel mai inalt nivel pentru niste oameni obisnuiti atunci cand mergi 4 ore prin zapada surprinzatoare.
am remarcat, asa ca o invatatura de minte, cat de diferit este peisajul iarna, cu zapada. in jurul tau numai zapada, semnele care iti indica traseul sunt in fata ta si le vezi, esti linistit, mergi in directia lor. totul pare atat de neted… incepi sa mergi si intelegi. cand zici ca esti pe un teren solid pentru ca sub bocancul tau se afla o zapada solida in stare sa te tina, cand prinzi incredere sa faci urmatorul pas, cand te-ai relaxat pentru ca deja ai facut al doilea pas si il faci pe al treilea, piciorul ti se afunda juma’ de metru si tot organismul tau e zguduit de caderea brusca, toata energia ti se pierde exact prin bocancul prabusit in gol, corpul tau se inclina sau chiar cade datorita diferentei de nivel si a zdruncinaturii. cateodata te afunzi cu amandoua picioarele si te ingrozesti ca nu vei avea forta sa te ridici. esti greu. corpul tau nu e pregatit pentru o astfel de cadere. chiar daca dupa o vreme devine incordat, tot cade. muschii ti se contracta si incep sa te doara. nici macar nu mai vezi unde calci. te intrebi cum ar trebui sa procedezi. exista ceva ce poti sa faci? celui care merge in spatele tau ii este mai usor. calca pe urmele tale. el nu mai are nicio surpriza. stie cand se afunda in zapada, isi poate pregati corpul si mintea pentru pasii pe care ii are de facut. dar tu ce faci?! tu nu stii unde sa calci… picioarele nu te mai asculta. vezi un petec de iarba si te gandesti ca acolo e sigur un teren solid care te-ar putea tine… insa piciorul tau e mai mare decat acel petec si petecul de iarba nu te tine. piciorul iti aluneca si se afunda in zapada. energia pe care ai reusit sa o strangi gandindu-te ca petecul de iarba te va salva, ti se risipeste iar. stii ca trebuie sa te ridici si sa faci urmatorul pas. unde sa-l faci? sa te increzi in iarba sau in zapada? nu poti avea incredere in niciuna. asa ca decizi sa infrunzi direct zapada, in piept, cum se spune. stii ca nu poti decat sa-ti tragi piciorul din groapa si sa faci urmatorul pas. cum o fi… va fi cadere sau nu. mergi. ba te mentii la suprafata, ba te afunzi. acum ai inteles, stii ca va fi cadere, asa ca te pregatesti. corpul incepe sa se obisnuiasca, dar nu se relexeaza. muschii raman incordati si nu te mai intereseaza unde calci. nu crezi ca poti construi un drum strategic bazandu-te pe sfarcurile de iarba care ies la suprafata ici colo. nu mai esti atent la zapada, nu te intereseaza sa o inveti cand, cum si unde e/ devine tare. pentru tine nu mai exista asa ceva. vrei doar sa mergi si sa-ti termini treaba, sa ajungi la sfarsit. nimic nu te poate ajuta, nici macar cand celalalt e in fata si deschide poteca. amprenta lui e mai mica decat a ta, asa ca tu simti ca te afunzi. tot tu trebuie sa-ti ridici picioarele din groapa… si parca nici nu are mersul tau… nimic nu te ajuta… nici iarba, nici zapada, nici prietenul, nici corpul.
vremea chiar a fost buna pentru un traseu de munte, iar excursia reusita. vant, pe alocuri, pe creasta. soare si nori din cand in cand, fara precipitatii in primele doua zile. chiar calda, de mers doar in polar.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: