clasificarea

19 ian.

Trei copii intr-o discutie cu o bunica. Bunica ii alinta, ii mangaie si le spune: Andrei (13 ani) este cel mai inalt, Stefania (8 ani) e cea mai slaba. Apoi bunica nu mai spune nimic. Al treilea copil nu e alintat. Petru (9 ani) simte ca i se face o nedreptate si spune: Eu sunt cel mai mijlociu.
Si s-a facut clasificarea.

Azi de dimineata am fost sa-mi spal masina. Am si inghetat, am si intarziat la birou, insa am inteles ceva. M-am bagat in sala de asteptare care era rece si am asteptat. Le-am dat si cheia, nu m-a mai interesat nimic, doar sa o spele. M-au anuntat ca e gata si m-am dus sa-mi iau masina in primire. Cand m-am apropiat de masina, unul dintre baieti ma intreaba: sotul dvs. are un porsche? Le-am spus adevarul… NU… apoi mi-a venit imediat un gand/ o intrebare care nu a fost rostita – ati spalat-o mai bine stiind ca sunt sotia unui domn cu porsche?
Si asa am fost alocata unui segment.

Da, lucrez in cercetare de piata… stiu ce e o clasificare, cum se face o segmentare… cu toate acestea mi se pare foarte interesant sa observ ca de la o varsta foarte frageda vrem sa ne definim cumva, sa ni se puna o eticheta sau punem eticheta si definim oameni asa cum si cat reusim noi sa-i percepem si sa intelegem din ei.

Reclame

5 răspunsuri to “clasificarea”

  1. Ana ianuarie 28, 2011 la 1:27 pm #

    Procesul e invers. Cercetarea de piata este una dintre enorm de multele consecinte colective ale „diferentierii, definirii si clasificarii” ce incepe in primii ani de viata, la un nivel mic, cel individual.

    Hai sa spunem ca nu e chiar asa de rau sa diferentiezi si sa definesti – sunt lucruri care pornesc strict din observare si se invart in jurul ei. Ce deranjeaza este clasificarea. Adica dupa ce observam (nu numai obiecte, ci si fapte, reguli de conduita etc) dam un sens de la noi, din micul nostru univers subiectiv sau, altfel spus, judecam. Acest sens pe care il fabrica mintea noastra in miimi de secunda este nevoia de a sti unde sa ne situam si cum sa actionam.

    Asa ca noi nu actionam si nu ne situam in functie de ce observam, ci in functie de sensul pe care il dam lucrurilor pe care le observam. Cand vezi un caine pe poteca nu te opresti la simpla observare a lui, ci mintea ta cauta repede privirea si asezarea, sunetele lui pentru a vedea cum te pozitionezi fata de el: e safe sa treci pe langa sau apare frica si il ocolesti. Asa facem cu toate lucrurile, doar ca nu ne dam seama. Sigur, unele clasificari ne deranjeaza, altele nu, altele ne fac chiar placere.

    • floricica februarie 2, 2011 la 10:57 pm #

      frumos mai vorbesti, cu calmitate si liniste. tu ar trebui sa faci cumva sa vorbesti oamenilor despre simturi, trairi, omenesc… nu se poate sa nu inteleaga…
      cand am scris, a existat un moment in care m-am gandit ca ajungem sa clasificam pentru ca judecam. ai putea sa faci altfel clasificarea daca nu printr-o judecata, gand care trece prin mintea ta cu o viteza pe care nici nu o banuiesti… si poate ca nu e chiar atat de rau ca judecam si ca ne exprimam o opinie, chiar si subiectiva, despre un lucru/ persoana. eu zic ca e rau ca nu reusim sa ne detasam de acea judecata, ca ne lasam influentati de ea, ca devenim rai, ca punem etichete si apoi muscam. apoi, am scris ceva sec.

  2. Ana februarie 3, 2011 la 12:54 am #

    dar iata ca ai scris in comentariu ce doreai sa scrii in postare.

    ar fi minunat daca nici noi n-am crede ce spunem cand exprimam o opinie. caci de obicei exista o legatura intre noi si ceea ce afirmam: credinta in ceea ce afirmam. prin aceasta legatura se creaza cumva simtul nostru de eu, dat de ceea ce gandim/afirmam. ai vazut ca daca iti spulbera cineva opinia e ceva in tine, uneori minuscul, aproape neobservabil, alteori majuscul care se clatina – asta poate fi inceperea pierderii identitatii. eu traiesc cu suspiciunea ca agatarea noastra de judecata si clasificare ne confirma la infinit identitatea. cum incetezi sa judeci si sa clasifici esti usoara si simti ca zbori, ca nu ai margini. dar aceste afirmatii intra in lucruri mai spinoase care solicita o cercetare interioara mai atenta.

    evident ca sunt lucruri obiective pe care le putem crede, dar fara sa le impunem altora prin muscatura si lucruri subiective, cele de zi cu zi, pe care n-ar trebui sa le credem, dar le credem si aici muscam tare. ce ma inspaimanta e densitatea pe secunda a acestor procese, al caror efect e reprezentat de toate actiunile „noastre”, care, si mai grav, se intampla fara participarea noastra constienta. stimul-raspuns. vorbesc la telefon si aud ca latra cainele din fata mea. am si trecut pe partea cealalta, judecata e facuta, e in mine – periculozitatea creaza in mine o emotie – frica si actionez instant conform temerii simtite. nu evaluez nici o clipa situatia, imi vad de vorbitul la telefon. si cum as putea evalua? de exemplu m-as putea opri sa incerc sa simt ce vrea cainele. poate ca nu e nici un pericol. sau poate e, dar ceva din mine l-ar putea anula. poate cainele imi vede oprirea si vine spre mine dand din codita, a chef de mangaiat. nu incerc nimic nou niciodata, pun in fata ceea ce am clasificat deja si actionez, adica reactionez la clasificare. ca la automatul de cafea: selectezi capuccino, bagi fisa si iese capuccino. nimic nou. acelasi cerc.

    • floricica februarie 13, 2011 la 11:27 pm #

      chestia cu nevoia continua de confirmare a identitatii ma cam sperie – simt ca ai dreptate. prima data cand am citit raspunsul tau, nu am vrut sa te cred si m-am gandit ca nu-i adevarat. am cautat un contra exemplu si nu am gasit.
      iti multumesc ca vii cu exemple care explica multe dintre reactiile noastre. eu inteleg mult mai bine cu tine.

  3. Ana februarie 14, 2011 la 11:46 am #

    ma bucur sa aud ca nu ai vrut sa crezi initial. cel mai important lucru pe lumea asta e sa fii deschisa sa verifici, sa iti dai timp, sa doresti sa verifici personal. doar ca uneori ne vine sa verificam cu mintea si ea are un „spatiu de actiune” limitat. asa ca, daca intervine simtirea, care e mai fina, mai subtila, este la fel de demna de luat in seama ca si gandirea. ce nu poate face mintea, cu siguranta poate face feelingul. si tot verificare se cheama procesul care se finalizeaza cu intelegerea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: