colina carierei

27 apr.

ati fost vreodata intr-o cariera dey piatra? sa puneti piciorul in ea, sa va plimbati si sa va uitati cu atentie la straturile de piatra, sa ascultati linistea pustietatii si zgomotele rocilor in miscare?!

duminica, cand tot romanul sarbatorea pastele la un gratar, iarba verde si o manea, eu eram turista in tulcea si ma plimbam cu bicicleta pe niste dealuri. mi-am spus ca de data asta e timpul sa explorez si alta parte a zonei, asa ca o iau spre sud, departe de dunare, spre niste dealuri. fara obiectiv precis. am zis ca ma duc spre dealurile alea si apoi ce o mai fi…

pentru inceput am coborare, vreme de vreo 3 kilometri, insa nu-mi place pentru ca strada e cu piatra cubica si plina de surprize. trebuie sa franez cam mult, nu am curaj sa-mi dau drumul direct. piatra asta cubica e in valuri si tare inselatoare. merg cam cu 30km/ h. in plus, e vant si asta imi cam sporeste incordarea. ma gandesc ca am procedat prosteste ca nu mi-am luat casca la mine, acum mi-ar fi prins bine. imi si inchipui cum as putea sa nimeresc un sant si sa vin in cap. asa fac eu, imi inchipuiesc lucruri rele. zic in gand o rugaciune, sa ajung cu bine in vale, si merg mai departe. cand fac coborare imi place sa ma ridic in sa, chiar daca imi mai tai din viteza… imi place sa tai aerul. ajung. mai merg cativa metri si sunt aproape de baza poienitei pe care o vedeam de la fereastra bucatariei si pe care o si stiam ca exista acolo. deloc o surpriza, zona e plina de masini si oameni la gratare. muzica diversa si proasta, foarte tare. pedalez greu ca am o catarare cu inclinare usoara iar vantul imi bate in fata. ma foarte incetineste si ma enerveaza. sunt si eu de vina, ca nu mai am antrenament pentru asa ceva… ce sa fac… nu mai am timp. imi spun sa iau efortul fizic cu calmitate si ca am sa razbesc. merg pe sosea si ma uit ca proasta la oameni. ce mai distractie pe ei… ce bine ca sunt astfel de sarbatori, ca sa se distreze si romanul de rand. sa iasa la iarba verde si sa dea din burta pe o manea, sa se indestuleze si apoi sa se mangaie pe burta. sunt si multi tineri veniti in gasca. inca nu iau nicio decizie privind traseul. merg. mai am timp sa ma decid, doar sa depasesc multimea. soferii de pe aici se comporta de parca nu au mai vazut biciclisti pe drumurile nationale… primul lucru pe care il fac, cand ma vad, este sa claxoneze. mai merg si ma orietez spre ultima carare care urca pe dealul pe care tocmai l-am avut in stanga mea si care este invadat in vremurile acestea de sarbatoare. e grea catararea, trag de picioarele mele sa mai poata, parca nici nu m-am obisnuit cu bicicleta si nu mai stiu sa schimb vitezele, ma cam opintesc si imping bicicleta. ajung in varf si sunt cam dezamagita. nu am gasit nimic aici. un platou mic de roca exploatat si parasit. drumul nu continua nicaieri si decid sa ma intorc. tot nu sunt hotarata ce sa fac. ajung la sosea si ceva imi spune ca nu ar fi o alegere buna sa mai merg pe sosea impotriva vantului. o iau in sens invers. mai sunt cateva poteci care urca pe colina si ma gandesc pe care sa o aleg. raman la ideea de a exploata aceeasi colina. nu am plan si asta e intr-un fel bine, ca pot alege pe loc. asta e ultima gaselnita si fericire pe care mi-am lasat-o, macar atunci cand sunt cu bicicleta. romanii fericiti pleaca la casele lor. care cum poate. e miscare in jurul meu. vad o poteca, gen forestier, ceva mai lata decat celelalte pe care le-am vazut pana atunci, care se face in dreapta mea si pare sa atace drept colina. pe aici o iau. vad unde ajung… urc destul de mult. chiar si aici sus mai gasesc niste romani veniti sa sarbatoreasca la iarba verde. imi dau seama ca ajung aproape de locul unde se exploateza piata. mi-am amintit de locurile astea. am mai fost pe aici, pe dealul asta. nu-mi mai amintesc drumul, dar sigur am mai fost pe aici. pe cand eram copil si sub comunism, unii dintre noi, care se descurcau, ieseau la un gratar de carne. dar am ami fost aici, o data, singura, pe jos. depasesc zona in care sunt ceva obstacole care par sa interzica patrunderea dincolo – niste bucati de lemn puse de-a curmezisul drumului si care au infipte in ele cateva cuie. Nu e nimeni in zona si chiar pare sa fie totul parasit. mai intalnesc cateva casute, gen casuta folosita ca punct de paza, ruginite si singure. merg mai departe. ajung intr-o zona foarte gri si plina de praf gri, foarte fin. nu inteleg ce este. sunt in zona carierei, asta imi este clar. sunt pe un platou, deasupra unor straturi. si totusi de este cenusa asta multa?! si din cand in cand sunt niste ridicaturi de praf in jurul unor scobituri care au ca dop un sac de rafie strans si infundat. ma apropii de una din ele, trag sacul. descopar o gaura si pentru ca am piciorul pe ridicatura de praf de roca din jurul gaurii, praful incepe sa se scurga lin in gaura. ecoul e foarte lung si gandesc ca groapa trebuie sa fie foarte adanca si forata cu un scop. ma uit in jur dupa o piatra, ceva mai mare decat firele de praf gri, si o arunc in gaura. se duce, tata… ma uit in jur, sunt in continuare singura. insa se aud zgomote de tot felul – muzica ceva mai de calitate, grasuri. vin de peste varf, dar de data asta din fata mea, nu de jos de unde vin eu. inseamna ca mai sunt niste petrecareti dincolo de varf. ma mai uit in jur si vad cateva astfel de scobituri, si urme de sine. inteleg. sunt multe gauri forate special pentru a putea face explozia posibila. ma umplu de praf gri. ma uit in vale si se mai vad doua straturi sub mine. habar nu am care e distranta pana jos. deasupra mea mai sunt vreo doua straturi. zambesc. incepe sa-mi placa aventura mea.. acum stiu unde voi merge. in vale, pe drumul format de-a lungul carierei de piatra. de acum am coborare si zambesc cu satisfactie. un iepure imi taie calea si dupa cativa metri imi dau seama ca-l alerg. saracul, nu stie unde sa se opreasca. eu sunt pe drumul meu, el printre copacii din stanga mea. e cam naucit. pot doar sa observ picioarele lungi pe care le are. e un gri-maro, ca si tot pamantul de pe aici.

ajung la baza carierei de piatra. de aici de jos imi place mai mult, pare mai spectaculoasa si ai alta viziune. ori doar mi se pare si cand eram sus habar nu aveam sa ma uit la ea. acum o inteleg.

ma uimesc straturile de roca. nu ma pricep deloc in domeniul geologiei, dar imi pare ca pe dreapta am un tip de roca iar pe stanga altul. nu inteleg nimic, sunt uimita, in continuare, de modul in care pamantul sau, cum sa-i spun corect, roca s-a stratificat. vad roca gej/ galbena, roca gri deschis, roca gri inchis, roca portocalie.



acum pare ca mineralele au vrut sa scrie ceva si sau jucat atunci cand s-au depus/ transformat in piatra.

insa momentul cel mai plin de adrenalina si spectacol, a fost atunci cand am urmarit si ascultat cum bucati dintr-o stanca se desprindeau si cadeau. sunt aproape sigura ca bucata de stanca care deja se crapase/ departase usor in/ din peretele din care facea parte cu ceva timp in urma s-a mai sfaramat si imputinat semnificativ la intre timp, pana la acest moment de seara cand eu scriu.

dau mai jos un filmulet… scuzati momentul meu de panica, de cateva secunde, in care instinctul m-a condus, prima si singura mea reactie a fost sa fug.

asa bucata mare de roca ramane fara varf…

Reclame

2 răspunsuri to “colina carierei”

  1. claudia aprilie 28, 2011 la 10:24 am #

    spectaculos ! si intre paranteze – o cauti cu lumanarea !

  2. armin octombrie 20, 2011 la 1:11 pm #

    mi a placut descrierea ta! mai ales ca ai reusit sa dai viata rocilor. fain!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: