Arhiva | bike RSS feed for this section

toamna pe bicicleta

4 Dec

Azi a fost o zi superba de toamna. Asta o stiti cu totii, fie ca ati stat in casa si ati vazut soarele pe geam iar doamnele stiriste v-au anuntat ca sunt peste 10 grade in termometre, fie ca ati umblat pe afara cu diverse activitati. Eu am fost cu bicicleta. In padure. Erau foarte multe frunze. Am realizat acest lucru abia cand am intrat pe o alee unde cineva/ ceva se jucase si imprastiase frunzele peste tot, cararea pentru pietoni nu se mai vedea si se formasera, pe alocuri, niste mormane de frunze. Desi pana atunci mersesem cuminte pe cararea pietenilor iar frunzele erau de-o parte si de alta, chiar sub nasul meu, nu-mi atrasesera atentia. Ma uitam inainte, ocoleam oamenii cu grija, sa nu cumva sa ma aventurez prea mult in campul de frunze, grijulie sa nu am suprize. Acum aveam chef de joaca cu frunzele. Cautam mormanele sa trec prin ele ca sa aud fosnetul, sa simt in sa diferenta de nivel si piedica pusa in roti de crengi si multimea de frunze prin care treceam. Mi-a placut ca am vazut oameni in varsta la plimbare, un batranel curajos sa se joace cu frunzele – isi tara picioarele prin frunze si mergea mereu in acelasi ritm. Era un fosnet la fiecare miscare. Nu s-a intimidat ca eu m-am oprit in fata lui si am facut poze. L-am admirat si m-am minunat de el. Imi plac batranii care stiu sa se bucure de lucruri simple pe care le ofera natura si fac lucruri pentru ca le e dor sa le faca.

colina carierei

27 Apr

ati fost vreodata intr-o cariera dey piatra? sa puneti piciorul in ea, sa va plimbati si sa va uitati cu atentie la straturile de piatra, sa ascultati linistea pustietatii si zgomotele rocilor in miscare?!

duminica, cand tot romanul sarbatorea pastele la un gratar, iarba verde si o manea, eu eram turista in tulcea si ma plimbam cu bicicleta pe niste dealuri. mi-am spus ca de data asta e timpul sa explorez si alta parte a zonei, asa ca o iau spre sud, departe de dunare, spre niste dealuri. fara obiectiv precis. am zis ca ma duc spre dealurile alea si apoi ce o mai fi…

pentru inceput am coborare, vreme de vreo 3 kilometri, insa nu-mi place pentru ca strada e cu piatra cubica si plina de surprize. trebuie sa franez cam mult, nu am curaj sa-mi dau drumul direct. piatra asta cubica e in valuri si tare inselatoare. merg cam cu 30km/ h. in plus, e vant si asta imi cam sporeste incordarea. ma gandesc ca am procedat prosteste ca nu mi-am luat casca la mine, acum mi-ar fi prins bine. imi si inchipui cum as putea sa nimeresc un sant si sa vin in cap. asa fac eu, imi inchipuiesc lucruri rele. zic in gand o rugaciune, sa ajung cu bine in vale, si merg mai departe. cand fac coborare imi place sa ma ridic in sa, chiar daca imi mai tai din viteza… imi place sa tai aerul. ajung. mai merg cativa metri si sunt aproape de baza poienitei pe care o vedeam de la fereastra bucatariei si pe care o si stiam ca exista acolo. deloc o surpriza, zona e plina de masini si oameni la gratare. muzica diversa si proasta, foarte tare. pedalez greu ca am o catarare cu inclinare usoara iar vantul imi bate in fata. ma foarte incetineste si ma enerveaza. sunt si eu de vina, ca nu mai am antrenament pentru asa ceva… ce sa fac… nu mai am timp. imi spun sa iau efortul fizic cu calmitate si ca am sa razbesc. merg pe sosea si ma uit ca proasta la oameni. ce mai distractie pe ei… ce bine ca sunt astfel de sarbatori, ca sa se distreze si romanul de rand. sa iasa la iarba verde si sa dea din burta pe o manea, sa se indestuleze si apoi sa se mangaie pe burta. sunt si multi tineri veniti in gasca. inca nu iau nicio decizie privind traseul. merg. mai am timp sa ma decid, doar sa depasesc multimea. soferii de pe aici se comporta de parca nu au mai vazut biciclisti pe drumurile nationale… primul lucru pe care il fac, cand ma vad, este sa claxoneze. mai merg si ma orietez spre ultima carare care urca pe dealul pe care tocmai l-am avut in stanga mea si care este invadat in vremurile acestea de sarbatoare. e grea catararea, trag de picioarele mele sa mai poata, parca nici nu m-am obisnuit cu bicicleta si nu mai stiu sa schimb vitezele, ma cam opintesc si imping bicicleta. ajung in varf si sunt cam dezamagita. nu am gasit nimic aici. un platou mic de roca exploatat si parasit. drumul nu continua nicaieri si decid sa ma intorc. tot nu sunt hotarata ce sa fac. ajung la sosea si ceva imi spune ca nu ar fi o alegere buna sa mai merg pe sosea impotriva vantului. o iau in sens invers. mai sunt cateva poteci care urca pe colina si ma gandesc pe care sa o aleg. raman la ideea de a exploata aceeasi colina. nu am plan si asta e intr-un fel bine, ca pot alege pe loc. asta e ultima gaselnita si fericire pe care mi-am lasat-o, macar atunci cand sunt cu bicicleta. romanii fericiti pleaca la casele lor. care cum poate. e miscare in jurul meu. vad o poteca, gen forestier, ceva mai lata decat celelalte pe care le-am vazut pana atunci, care se face in dreapta mea si pare sa atace drept colina. pe aici o iau. vad unde ajung… urc destul de mult. chiar si aici sus mai gasesc niste romani veniti sa sarbatoreasca la iarba verde. imi dau seama ca ajung aproape de locul unde se exploateza piata. mi-am amintit de locurile astea. am mai fost pe aici, pe dealul asta. nu-mi mai amintesc drumul, dar sigur am mai fost pe aici. pe cand eram copil si sub comunism, unii dintre noi, care se descurcau, ieseau la un gratar de carne. dar am ami fost aici, o data, singura, pe jos. depasesc zona in care sunt ceva obstacole care par sa interzica patrunderea dincolo – niste bucati de lemn puse de-a curmezisul drumului si care au infipte in ele cateva cuie. Nu e nimeni in zona si chiar pare sa fie totul parasit. mai intalnesc cateva casute, gen casuta folosita ca punct de paza, ruginite si singure. merg mai departe. ajung intr-o zona foarte gri si plina de praf gri, foarte fin. nu inteleg ce este. sunt in zona carierei, asta imi este clar. sunt pe un platou, deasupra unor straturi. si totusi de este cenusa asta multa?! si din cand in cand sunt niste ridicaturi de praf in jurul unor scobituri care au ca dop un sac de rafie strans si infundat. ma apropii de una din ele, trag sacul. descopar o gaura si pentru ca am piciorul pe ridicatura de praf de roca din jurul gaurii, praful incepe sa se scurga lin in gaura. ecoul e foarte lung si gandesc ca groapa trebuie sa fie foarte adanca si forata cu un scop. ma uit in jur dupa o piatra, ceva mai mare decat firele de praf gri, si o arunc in gaura. se duce, tata… ma uit in jur, sunt in continuare singura. insa se aud zgomote de tot felul – muzica ceva mai de calitate, grasuri. vin de peste varf, dar de data asta din fata mea, nu de jos de unde vin eu. inseamna ca mai sunt niste petrecareti dincolo de varf. ma mai uit in jur si vad cateva astfel de scobituri, si urme de sine. inteleg. sunt multe gauri forate special pentru a putea face explozia posibila. ma umplu de praf gri. ma uit in vale si se mai vad doua straturi sub mine. habar nu am care e distranta pana jos. deasupra mea mai sunt vreo doua straturi. zambesc. incepe sa-mi placa aventura mea.. acum stiu unde voi merge. in vale, pe drumul format de-a lungul carierei de piatra. de acum am coborare si zambesc cu satisfactie. un iepure imi taie calea si dupa cativa metri imi dau seama ca-l alerg. saracul, nu stie unde sa se opreasca. eu sunt pe drumul meu, el printre copacii din stanga mea. e cam naucit. pot doar sa observ picioarele lungi pe care le are. e un gri-maro, ca si tot pamantul de pe aici.

ajung la baza carierei de piatra. de aici de jos imi place mai mult, pare mai spectaculoasa si ai alta viziune. ori doar mi se pare si cand eram sus habar nu aveam sa ma uit la ea. acum o inteleg.

ma uimesc straturile de roca. nu ma pricep deloc in domeniul geologiei, dar imi pare ca pe dreapta am un tip de roca iar pe stanga altul. nu inteleg nimic, sunt uimita, in continuare, de modul in care pamantul sau, cum sa-i spun corect, roca s-a stratificat. vad roca gej/ galbena, roca gri deschis, roca gri inchis, roca portocalie.



acum pare ca mineralele au vrut sa scrie ceva si sau jucat atunci cand s-au depus/ transformat in piatra.

insa momentul cel mai plin de adrenalina si spectacol, a fost atunci cand am urmarit si ascultat cum bucati dintr-o stanca se desprindeau si cadeau. sunt aproape sigura ca bucata de stanca care deja se crapase/ departase usor in/ din peretele din care facea parte cu ceva timp in urma s-a mai sfaramat si imputinat semnificativ la intre timp, pana la acest moment de seara cand eu scriu.

dau mai jos un filmulet… scuzati momentul meu de panica, de cateva secunde, in care instinctul m-a condus, prima si singura mea reactie a fost sa fug.

asa bucata mare de roca ramane fara varf…

cu bicicleta la comana

20 Oct

Am descoperit de curand aceasta zona, numai buna de colindat pe bicicleta. Padurea pare larga si primitoare, sunt poteci si chiar daca te ratacesti poti gasi un drum care sa te duca undeva. Exista chiar si cateva trasee marcate, noi am mers pe cruce rosie, prin rezervatia de ghimpe si am atins lacul, si mai era ceva cu albastru… Recunosc ca am fost cam haotici in organizare… am fost vreo 7 cu bicicletele, 9 in total… pana ne-am strans in Bucuresti… am acumulat deja o intarziere de o ora… pana am ajuns la Comana… ne-am despartit si unii au ratacit drumul (adica eu)… pana ne-am reglat bicicletele… unii au avut probleme… s-a facut ora 13… apoi am purces la drum. Am hoinarit vreo 4-5 ore si apoi unii dintre noi au obosit. Insa, Comana ofera multe – mult spatiu pentru mers cu bicicleta (traseele sunt simple, fac fata si copii care au cat de cat experienta cu mersul pe bicicleta – adica sa nu fi mers doar prin parc…), aer curat, peisaje frumoase, apa/ balti, poti sa ai parte si de aventura daca te lasi purtat de carari si dupa simturi sau mirosuri.
O sa mai merg pe acolo si poate o sa am mai mult timp de cercetat. Gasiti multe informatii interesante despre zona pe site-ul oficial al parcului.

Ma gandesc sa spun si altora drumul pana acolo, ca sa nu ajunga pe drumul cel plin de gropi si lung… deci, e drumul spre Giurgiu (30 km), aproape de Adunatii Copaceni se face un sens giratoriu care te scoate de pe drumul national (E85) si te duce in Adunatii Copaceni. In sens, faci stanga si ajungi imediat intr-o intersectie. Interersectia e cu un drum care se inchide in stanga, iar in dreapta da in inima comunei adunatii copaceni. Si o alta strada care merge inainte, cea de pe care vii tu. Mergi inainte spre Varlaam. Drumul asta e foarte bun… e am facut dreapta in intersectie si am ajuns pe un drum ocolitor si foarte prost.

aici e veselie, incepem pedalarea

ceva poteci inguste si inventate de noi, cica sa taiem drumul…

o catarare simpla… insa oamenii is obositi

pauza de masa si fotografie. unii se resimt…

am avut noroc de o super vreme. dupa aceasta excursie s-a facut frig si au venit ploile.

cica traiesc animale salbatice prin rezervatie. noi am intalnit doua omizi. una uriasa si alta pitica

Poate pozele astea va conving de frumuseatea locurilor… balta, manastire.

amintiri

18 Aug

zilele trecute am avut ocazia sa respir si sa resimt niste mirosuri uitate: dunare incinsa, praf, cocina/ porc, wc incins, pene parlite. mi-am luat bicicleta si am pornit catre oras sa investighez schimbarea si strazile uitate. de fiecare data cand merg acolo ma atrag drumurile de-a lungul dunarii. am plecat destul de tarziu de acasa, trecut de ora 7 si mi-a fost teama ca nu am timp sa ma intorc pe lumina daca ma aventuram pe malurile dunarii. de data asta m-am multumit cu o plimbare pe strazile orasului.

am traversat orasul si am tintit dealul unde se afla monumentul de independenta, unde scrie mare numele orasului si unde se afla si muzeul de istorie si arheologie. e panorama frumoasa… in afara de cele 2 strazi principale ale orasului, intotdeauna intretinute cu impresie de curatenie si preocupare totala pentru bunastarea poporului – una care vine in prelungirea drumului national si care pica perpendicular pe cealalta care strabate orasul dinspre nord, de-a lungul dunarii, toate celelalte strazi sunt rupte, deformate pentru ca piatra cubica e valuri-valuri sau lipsa, cu mare noroc petiticite. incep catararea si chiar am chef sa fac efort. e una dintre zonele cu case ale orasului, unde traiesc, habar nu am de ce, multi lipoveni. sau doar mi se pare mie ca aici sunt mai multi?! de fiecare data cand am mers pe aici i-am intalnit si au si o biserica a lor. in fine… in toate zonele de dealuri din acest oras exista case. doar in partea de plat si pe marginea strazilor principale predomina blocurile. le-a facut ceausescu ca sa ascunda uraciunea caselor si sa evidentieze grandoarea… zicea el. trec pe langa spitalul de boli infectioase care arata ingrozitor, portile sunt inchise, nimeni prin curte si ma intreb daca mai e functional. cred ca nu. aici veneam la matusa mea in vizita, in special vara, sa pierd timpul pe acolo… sau cu mama de mana, intr-o plimbare/ vizita. era bucatareasa… mi-a venit in nari mirosul de mancare de spital si pentru cateva secunde am avut in minte imaginea ei… nu mai exista printre noi. am continuat urcarea… era deja 8 seara si totusi, foarte cald… liniste pe strada, nu copii sa se joace si sa tipe, 1-2 calatori, 1-2 masini… insa multe mirosuri. exista inca acele gospodarii rudimentare… wc in curte, animale inghesuite in cocini, cotete. unde mai pui ca imi par ingramadite si fara prea multa curte interioara. la 40 de grade, toate astea s-au incins si emana mirosuri. cum vin din centru unde, de ce sa nu zic drept, totul arata ca nou, curat si modern, flori multe si piata civica care sclipeste… aici am senzatia de murdar si vechi. ma opresc la poarta parcului monumentului, stau cateva minute sa ma uit in jur, localizez in vale drumul pe care am mers data trecuta cand am ajuns la dig, imi surade ideea de a pleca catre dig, dar ma si sperie ideea de intuneric. ma intorc, o iau aiurea pe alte stradute si ma intalnesc cu copii care se uita curiosi la mine. imi intra in nari un alt miros. a ceva parlit. a pene si piele parlite. asociez cu gaina proaspat sacrificata care era trecuta printr-o flacara pentru a distruge ultimele resturi de pene incapatanate si puf. probabil o gospodina se pregateste pentru sarbatoare.
ma amuz. foarte rar mi se mai intampla sa simt aceste mirosuri si multe deodata.

ma indrept spre oras cu gandul sa merg de-a lungul dunarii, insa imediat cum intru pe faleza imi dau seama ca e imposibil sa o traversez. orasul e in sarbatoare… circ, masinile de invartit sunt multe, mici, lume multa. ies la centru si merg spre nord tot cu gandul sa prind dunarea, dar din capatul celalalt. am o surpriza. in sparsit, au reusit sa reamenajeze lacul de langa gara, lac artificial cu nume de ciuperca. sunt impresionata. dupa ce merg vreun kilometru, descopar o pista de biciclete, lata, in jurul lui. pista, e separat facuta de cea a pietonilor…
au reamanajat si strandul… buna treaba. ajung pe plaja si aici gasesc mirosul de apa de balta foarte calda. sunt inca oameni in apa care se scalda. pacat ca romanul nu stie sa-si stranga mizeriile dupa ce se distreaza. parca mi-ar placea sa fac o baie… insa caldura care o simt ca vine dinpre lac ma cam descurajeaza. apoi imi amintesc ca am fost si eu o data la acest strand… eram cu mama si fratele meu… nu cred sa fi avut mai mult de 6 ani. am reusit sa ma tai in laba piciorului cu o sticla care mi-a intrat bine de tot in carne. calcasem pe ea. am speriat-o rau pe mama atunci… si s-a tot necajit cu mine apoi. de atunci nu am mai mers la acel strand. apoi incepuse sa umble vorba ca faceai bube daca te scaldai in apa lacului. iar apoi a crescut stuful de nu mai vedeai urma de apa, pana l-au lasat sa sece si s-a facut o groapa de gunoi.

pentru cei care ajung in tulcea si au chef de un traseu foarte lejer cu bicicleta, de plat, recomand sa descopere digul de-a lungul dunarii care merge pana la Nufaru, vreo 20 km. pentru diversitate se poate intoarce pe sosea unde va avea parte de catarare si coborare. insa nimic dificil. peisajul e frumos.

urban biking

11 Apr

de cand se incalzeste, multi se trezesc la viata si incep sa misune prin toate parcurile din bucuresti. sa faca miscare, cea de 30 de minute, insa saptamanala. exista cateva alte locuri faine in care te poti plimba. pe jos sau cu bicicleta. nu o sa dau prea multe detalii, ca nu vreau ca oamenii sa ajunga din parcuri pe strazile mele referate. vreau sa-i las sa se ingramadeasca in parcuri. cu bicicleta e de o mie de ori mai frumos sa haladuiesti pe stradutele cu case cochete din perioada interbelica si chiar mai vechi de atat. acolo va fi intotdeauna liniste. nu masini care sa deranjeze, nu pietoni. aaa, daca e zi de duminica, uitai sa mentionez. si chiar sambata. in astfel de zone ale bucucrestiului, multe dintre case sunt transformate in sedii de birouri. apoi, mai exista zona ambasadelor si strazilor cu nume de capitale. am trecut prin aceste zone atat la picior, cat si cu bicicleta. cred ca mi-a placut ceva mai mult sa fiu pe bicicleta. poti face oricand vrei stanga sau dreapta, te poti invarti in cerc, te poti razgandi oricand. ce e clar, e clar, te deplasezi mult mai usor. nu e deloc greu. nu ai sanse sa te ratacesti.
sunt poze de acum doua saptamani, dar nu ma las…

continuare…

pe alta strada

tura bicla, Campina

8 Noi

Am ramas datoare cu o tura. Cui, o sa intrebati voi. Mie, ca mi-am propus sa scriu despre ea. Si natiunii pasionate de bicicleta, dealuri sau munte, sport, actiune… S-a consumat acum doua saptamani, cand era soare pe cer si 20 de grade in termometre. A fost ceva spotan si rapid, un traseu propus de un domn, pe un forum. Acest domn era din Campina si cunostea bine zona. Intr-o zi de vineri mi-am spus ca ar fi interesant de incercat. Asa ca mi-am cautat tovaras din Bucuresti si am plecat spre Campina, sambata dimineata, cu acceleratul de Satu Mare care intotdeauna intarzie, dar are vagon special pentru bicicleta, mai corect spus, vreo 8 locuri special amenajate (adica suporturi). Am ajuns pe la 11 in Campina. Foarte cald. Am inceput sa-mi dau jos din haine si tot imi era cald. E tare greu sa faci efort cand ti-e foarte cald. Eu ma imbracasem de munte, pe vreme de toamna, ca doar fusese frig mai zilele trecute… polar, geaca de ploaie, 2 randuri de pantaloni… Noroc ca am avut ce dezbraca si apoi ce arata, decent, nu pieptul gol… aveam ceva colanti pe mine si un tricou cu maneca scurta. Hainele groase s-au dovedit, intr-un final, utile…. Seara… era deja frig. Dar, sa revin la tura. A fost, cred, cea mai dificila tura pe care am facut-o. De ce? A fost multa catarare… catarare abrupta, cu impins de bicicleta… poteca nu mai era poteca pentru ca peste ploile sau zapezile care au fost, au trecut carute, animale, apa si poteca era numai damburi, pietre si noroi. Asa ca am avut portiuni in care nu am putut inainta din cauza noroiului si damburilor si am impins la bicicleta. Am „tras” de bicicleta chiar si intr-o coborarare foarte abrupta si neuniforma, ca altfel nu stiu cum sa-i spun… iar franele nu ma mai tineau… Era sa cad de cateva ori… mi-am facut 3 vanatai zdravene pe picioare… am tipat… am simtit frica, cu adevarat… e dureros cand o simti…
Traseul a fost, dupa cum urmeaza: Cornu-(pe aici pe undeva, cred ca sus, pe plai, este o cruce mare ridicata de unii sa slaveasca pe altii) Plaiul Cornului – Plaiul Nistorestiului -(bucata asta, pana la varf, a fost criminala, mi-am dorit sa nu fi fost acolo… am tot impins la biciclete… e mult de urcat; si in acest moment esti in padure, nu mai vezi Campina in stanga) Vf. Frumos – (aici a fost o coborare foarte urata, tinut de bicicleta cu dintii, ca frane nu mai aveam decat pentru drum drept) Seciuri – drumul judetean de pe Valea Doftanei prin satul Lunca Mare – Campina, gara. In total au fost 42 km, plecat in jur de 12 si terminat in jur de 18:30.
Sa nu va inchipuiti ca acest traseu este marcat cumva si sa va spun culoarea si semnul. Te iei dupa poteca. Si cred ca te mai poti orienta dupa semnele cardinale si sa ai tot timpul in stanga drumul national. ca tu mergi spre interior si cumva pe diagonala. Nu ne-am ratacit si numai datorita domnului care cunostea bine potecile. Dupa ce cobori Vf. Frumos, e o rascruce de drumuri. Unul duce spre Secaria (cel din stanga, dar nu e urcare, e drept si apoi chiar coborare) si unul coboara (dreapta) spre Valea Doftanei, mai jos de baraj.
Pedalatul pe drum asfaltat a venit ca o minune, o rasplata a fricii si chinului indurat in catarare. A fost mai greu decat atunci cand mergeam pe munte cu rucsacul in spate. Cand am ajuns acasa, imi simteam toti muschii; maini, picioare, spate. A fost greu, dar mi-a placut.
Sa va mai povestesc din poze… fiti gata, incepem! nu de alta, dar peisajele au fost superbe
asta e dovada ca am fost cu bicla si ca era soare
Imag047_
asa se vede de la cruce… orice petec de pe vaile si dealurile astea e acoperit de cate o casa
DSC02351_
exemplu de catarare… si tovarasii mei
Imag041_
pe aici am trecut
DSC02367_
om la pamant…
DSC02385_
doar peisaj si putina catarare
DSC02390_
Daca pe dealurile astea gasiti un caine care vrea sa se imprieteneasca cu voi, eu zic sa va ganditi de doua ori. Noi ne-am imprietenit cu un caine, de altfel dragut, roscovan, jucaus, flamand… i-am dat de mancare iar l-a sfarsit ne-a facut o surprinza. S-a dus sa se usureze relaxat exact pe bicicleta mea, pe coarne (era culcata la pamant).
Cu ocazia acestei excursii am vazut urme de urs si am aflat ca exista solutii pentru momentele in care te intalnesti cu el. Sa faci mult zgomot: sa fluieri, sa vorbesti zgomotos, sa aprinzi o petarda… Asa ca pastreaza intotdeauna una la sfarsit de an, pentru intalnirele spontane cu ursii.

tura bicla, depresiunea praid-sovata

26 Oct

E o zona de dealuri, altitudine 500-700 m. Cu cat mergi mai mult spre nord-est-ul ariei, te apropii de cea mai friguroasa zona a tarii. Sunt munti de sare si lacuri sarate – depresiunea Praid-Sovata. Eu m-am plimbat mai mult prin Sovata. Zona e superba toamna si am reusit sa fac o tura cu bicla in ultima duminica de vara, dupa care a venit iarna. Am facut cateva trasee la picior (toate cele marcate cu punct albastru, rosu, cruce galbena) si cred ca se poate merge lejer si cu bicicleta. Sunt doar cateva portiuni de piata si rampe mai mari, ceea ce inseamna ca va fi o catarare cu impins de bicicleta, dar cred ca zona merita. Dealurile au poteci care sunt usor de urmat, exista vizibilitate pentru ca e o altitudine mai mica si te poti orienta usor avand ca reper orasul, sunt si zone despadurite… Nu stiu sa zic pe ce dealuri am fost, sa dau nume. O sa incerc sa explic traseul in imagini.
Eram sus, pe un deal, la releu si am vazut drumul de jos care merge pe o vale, intre dealuri. De sus se vedea ca o urma alba si m-am gandit ca-i asfaltat. Nu era decat piatra. Mi s-a mai parut mie ca ar fi drept. S-a dovedit a fi catarare, insa una de dificultate medie. Pietrele ingreunau foarte mult urcarea.
P7141187_bx
Acum, ca sa gasesc drumul, eu am mers spre Praid (linia garbena groasa, din josul hartii), apoi am facut stanga la fabrica de lapte, adica pe Str. Minei, si apoi am tinut stanga ca sa ajung in intersectia marcata. Insa puteam sa fac stanga mult mai devreme, ca sa ies in str. 1 Mai – e mai buna. Sunt drumuri neasfaltate, cu piatra. In intersectie am facut dreapta si am mers de-a lungul vaii, printre dealuri, spre satul Illies (nu stiu daca asa se scrie corect, insa sigur se zice asa – nu l-am gasit pe vreo harta).
Sovata_
Puteam sa ajung in intersectia asta si daca incepeam tura de sus, adica din zona hotelurilor (nord-est-ul statiunii), mergeam spre Stana de Vale (ar fi fost catarare mai greoaie) si coboram pana la intersectie. Eu am facut bucata asta invers. Adica, dupa ce m-am plimbat eu pe vai si m-am intors spre casa, in intersectie am facut stanga si am urcat spre Stana de Vale, apoi am coborat spre oras. Eu zic ca-i mai bine asa pentru ca ultima cobarare a fost spectaculoasa.
Si acum cateva poze de pe traseu…
inca nu am ajuns in intersectie, dar simt ca ma apropii
P7161243_b2
de acolo vin
P7161249_b3
intr-acolo ma duc
P7161250_b4
Am mers vreo 17-19 km (dus, in total au fost 30) din care vreo 9-10 sunt urcare, prin sat si apoi si mai sus. La un moment dat drumul de piatra da intr-o intersectie cu un drum asfaltat. Aici se gaseste si o borna kilometrica si este marcata granita cu judetul Harghita. Daca mergi in dreapta (vale) ajungi in Praid. Mergi in stanga (sus) ajungi la o cariera de piatra. Drumul a fost asfaltat de catre compania care exploateaza cariera de piatra, pentru un transport mai sigur si rapid. 😀
aici e undeva langa varf, la granita cu judetul Harghita.
P7161254_b5
P7161256_b6
Am intalnit si aici oameni pasionati de munte si bicicleta. Un biciclist local, aflat in plimbare, m-a insotit pana la varf si mi-a mai povestit istorioare de prin partea locului. Mi-a spus si cum se numeste varful, insa am uitat pentru ca era in ungureste. Mi-a confirmat ca se poate merge lejer pe dealuri cu bicla, fara sa te ratacesti.