Arhiva | de-ale mele RSS feed for this section

ziua de nastere

9 Aug

Azi Petru isi serbeaza ziua de nastere. Implineste 10 ani iar eu i-am urat La Multi Ani.

– Azi m-am trezit foarte devreme, pe la 7. Cand am deschis ochii am mai stat in pat, sa lenevesc, ma gandeam ca e doar vreo 8. Eram ferm convins ca este ora 8. Ca nu mai e mult. Eram nerabdator… dar si curios cat mai am de asteptat. Asa ca m-am dat jos din pat sa ma uit la ceas. Era doar ora 7…

– Erai nerabdator sa vina ziua ta? La ora 7 nu era deja ziua ta?!

– Pai eu m-am nascut la ora 9 dimineata! Si pana la ora 9 nu era inca ziua mea. Nu avea cum. Si eu asta asteptam. Mi s-a parut ca trece foarte greu timpul.

– Si eu care m-am gandit la tine exact la ora 9. Am vrut sa te sun, dar m-am gandit ca vei dormi, ca esti in vacanta si ai un somn mai lung. Ahhh, puteam sa te prind cu la multi ani exact de ziua ta! iti zic acum la multi ani, sa fii voios, sa cresti mare si frumos!

Ai primit cadouri?

– Nu, la ora 5!

– Ai niste momente foarte precis stabilite! Vei avea musafiri la ora 5?

– Da, vin niste copii la mine. Abia astept sa vina ora 5, sunt foarte bucuros! Azi e si ziua Anei. Ea vine la noi si aduce tort si sampanie. Noi aducem pizza. Copiii vor veni cu parintii, dupa ce termina ei cu munca.

Zambesc. Mi se pare incredibila constanta bucurie pentru fiecare zi de nastere sau zi de nume – el se bucura tot timpul. Am observat ca e o bucurie modesta si cuminte. Se bucura de orice cadou primeste. Devoreaza fiecare ciocolata pe care o primeste iar daca ii ceri, iti da, nu e zgarcit.

Cat o sa dureze aceasta bucurie pentru ziua de nastere, indiferent motivatia (ca primesti multe cadouri, ca petreci, ca esti in mijlocul atentiei)?! Pana la moarte? Imbatranesti si iti mai pierzi din bucuria de a trai si poate ca esti trist daca te gandesti asa… iar apoi te bucuri daca te suna cineva sa-ti spuna ca s-a gandit la tine.
Sunt oameni care nu-si serbeaza ziua de nastere? Daca nu ai sti cand esti nascut, ce ai face? Nu ai cunoaste bucuria unei zile de nastere…
Ne bucuram doar gandindu-ne ca e singura zi speciala din an in care stii ca poti sa-ti acorzi orice?! In celelalte poate ca-ti impui restrictii, ai griji. Am observat ca oamenii cu care lucrez tind sa se imbrace foarte frumos cand e ziua lor. Isi fac ceva deosebit la par, se imbraca cu hainele cele mai bune, isi iau zambet pe fata, se incarca cu incredere.

Cand o sa creasca mare o sa uite de nerabdarea cu care astepta ora 9 cand venea ziua lui?! Sa nu uit sa-i povestesc si sa-l intreb… cand o sa aiba vreo 30 de ani!

Daca ai fi intr-un spatiu in care doar tu ai sti despre ziua ta de nastere… si ea vine. Nimeni altcineva nu stie de ea. Ce ai putea face? Sa-fi faci o surpiza? Dar cum? Ca tu vrei ca lumea sa stie ca e ziua ta pentru ca vrei ca cineva sa-ti zambeasca, sa te imbratiseze. Mai bine faci o surpriza fiecarei persoane pe care o intalnesti pe strada. Poti zambi. O sa te creada nebun. Poti sa oferi o bomboana. Se vor bucura cu tine, pentru ca cei mai multi dintre oameni empatizeaza cu tine si sunt bucurosi cand e ziua lor de nastere. Si totusi, parca tot ai vrea ca cineva drag sa te sune si sa-ti spuna sa cresti mare, sa fii fericit, sa fii bucuros, sa ti se indeplineasca toate dorintele! Sa-ti faca o supriza! Orice, chiar si florile alea nenorocite despre care ai spus ca nu le mai vrei niciodata!

Ai mai putea suporta ziua ta de nastere daca nimeni nu ti-ar spune la multi ani?!

Dedicatie pentru Petru. La Multi Ani fericiti, Petru!

cum te adresezi ospatarului, secretarei si femeii de serviciu

19 Iul

Acestea fiind spuse despre voi, sa scriu cateva randuri si despre ceea ce cred si fac eu.

eu fac asa: de cand am plecat de acasa, dupa cele 12 clase absolvite cu bacalaureat (si aleg aceasta varsta ca perioada de referinta pentru ca atunci consider ca am fost pe picioarele mele si a trebuit sa arat ca am bun simt), sa ma fac fata desteapta si sa ma realizez in viata, am vorbit tot timpul cu dvs., respectiv persoana a doua atunci cand faceam urmatoarele:

– eram intr-un mijloc de transport in comun si in fata mea erau persoane care nu dadeau semne de miscare si ma sileau sa pun intrebarea „Coborati la prima?”. Aproape indiferent de varsta in posesie a persoanei din fata mea. cred ca exceptie fac doar copiii, catre care ma adresez cu tu pentru ca mi se pare normal sa pastrezi copilaria cand discuti cu ei.

– eram intr-o coada si vroiam sa stiu cine este ultima persoana sau sa aflu ceva – „dvs. sunteti ultima persoana?” – asta se cam intampla cand mergi la doctor, sau esti la cec sau posta sa platesti/ cumperi ceva oficial si exista o suprapunere mare a cozilor de la acele multe ghisee.

– cand am inceput sa merg prin restaurante – a existat un moment in viata mea cand m-am ajuns cu banii dar in acelasi timp eram si flamanda rau… – ma adresam frecventa cu „fiti amabil”/ „fiti dragut” insa nimeni nu ma baga in seama, chiar daca ridicam mana si privirea mea era toata pe ospatar. cu siguranta ei stiau cum sa fie draguti sau amabili, doar eu eram invizibila de cele mai multe ori.

– de vreo 2 ani ne-am mutat, compania, intr-un bloc de birouri modern. exista femei de serviciu care vin cu o anumita frecventa prin toalete si fac curat. de fiecare data cand ma intalnesc cu ele zic „buna ziua”. si stiti ce am observat?! ele zambesc, te saluta si chiar sunt dispuse sa mai discute cu tine. iti spun daca e vreo problema.

– compania are cate o femeie de serviciu pe departament. cu fiecare cand ma intalnesc spun „buna ziua” si chiar intreb „ce mai faceti?” sau completez cu vreo observatie specifica zilei in curs „mie mi-e foarte somn”, „vai ce cald e afara”, „ploaia nu se mai opreste”. sunt intotdeauna dispuse sa faca si ele, la randul lor, un comentariu.

– despre secretare nu stiu ce sa spun… secretara mica ca o furnica vine la servici plina de purici… daca merg la o intalnire la un client, categoric sunt politicoasa. indiferent de varsta secretarei, fie ea si mica. cu secretare din compania unde lucrez sunt prietenoasa si vorbesc cu tu, adevarat, dar adaug „te rog”. n-au obligatia sa cante in struna tuturor mucosilor din firma…

Acestea fiind spuse despre mine, vreau sa cred ca sunt multi cei care raman politicosi fata de orice meserie sau om care practica o meserie inferioara lui. consider ca e doar o chestiune de respect fata de celalalt.

a fi mare sau a fi mic?

11 Mai

un copil proaspat botezat in bratele mamei foarte emotionate din cauza evenimentului, a musafirilor curiosi sa vada copilul, sa-l tina in brate si sa se mire de asemanarea cu tatal. si mama si mesenii sunt veseli, joaca de-a ursitoarele a inceput. trei fete tinere, imbracate in rochii de zane foarte colorate, cu cate o bagheta magica in mana, se invart in jurul copilului si ureaza. sa fie frumoasa (copilul e o fata), isteata, cuminte, sa invete bine, sa se realizeze in viata, sa fie sanatoasa si tot ce se poate spune de bine. ursitoarele vorbesc in versuri si au scenariul lor. vorbesc pe rand, ursesc pe rand si vegheaza asupra copilului. ursitoarea portocalie zambeste tot timpul si se face placuta copilului. copilul s-a prins ca e moment de veselie, ca e vizata sa fie un personaj important atunci, raspunde si zambete imediat ce fata portocalie ii urzeste de bine. in randul mesenilor sunt oameni mari si oameni mici. oamenii mici sunt impresionati de urzitoare si sunt curiosi ce pot ele sa fac cu baghetele. cred ca au putut si singuri (fara explicatii detaliate de la mame) sa faca diferenta intre zanele bune si zana cea rea – un baietel de vreo 4 ani a caracterizat-o cu sinceritate „esti cea mai urata”. apoi s-o fi gandit „trebuie sa fii cea rea”. e imbracata in negru si, da, copilul are dreptate, e o fata mai putin simpatica. apoi cateva glasuri striga, spre avertizare, sa se fereasca ca o sa vina vrajitoarea. sigur copiii astia sunt plimbati pe la teatru. cand sunt la teatru, le place sa comenteze tot timpul si chiar sa le sopteasca actorilor de pe scena ce sa faca si de ce sa se fereasca. stiu povestile pe din afara. si, totusi, jocul cu ursitoarele nu cred ca l-au mai vazut, insa ma gandesc ca toata joaca asta da impresia de basm, au identificat corect personajele, expozitiunea este clara – avem un bebe botezat, in bratele mamei, niste fete frumos imbracate, ca niste zane, au baghete magice si roiesc in jur, intriga se contureaza – fetele frumoase zic cuvinte de lauda si de bine – sa cresti mare si frumoasa, isteata si sanatoasa, etc, avem chiar si o actiune care atinge un conflict depasit cu succes – zana cea rea vine si agita spiritele, insa cele 3 zane o domina si renunta, suntem cu totii atenti la deznodamant – fetele frumoase se retrag si ele, copilul ii vesel. exact ce ne asteptam, noi oamenii mari. baietelul de 4 ani este in propria poveste si deznodamantul ei e altul – nu a facut-o mare?! dezamagirea i s-a citit in glas si pe fata.

prezenta pe proximitate sau implicare? sau ce?

14 Feb

Saptamana trecuta am fost invitata la un eveniment al unei organizatii non-profit cu ocazia implinirii a cinci ani de existenta. Chiar si aceste organizatii sunt niste brand-uri care trebuie promovate. Isi construiesc niste programe sociale si/ sau de mediu pe baza unui concept si deservind o cauza, dau un nume, gasesc un sponsor si incep implementarea, aduna voluntari si apoi masoara rezultatele. Eu am fost invitata pentru ca am facut munca voluntara pentru ei ajutandu-i sa desfasoare o cercetare (eu ca muncitor al GfK care a sponsorizat) cu ale carui rezultate au gandit un plan de afacere care le va permite sa gaseasca bani pentru a duce mai departe unul dintre programele sociale.
Recunosc ca la inceput am ignorat invitatia, lasand-o in seama omului de pr, apoi am uitat complet de ea. Mi se aminteste printr-un telefon si incep sa ma gandesc serios daca sa merg sau nu. Nu vreau sa incurc treburile. Cand promit ceva, fac tot ce-mi sta in puteri sa ma tin de promisiune. Ezit sa dau un raspuns. Beneficiarul muncii mele voluntare insista si chiar ma vrea acolo. Cand inteleg asta ma decid sa merg, desi locatia e departe de locul de munca si casa mea – mall rahova. Zic sa merg si ma tin de cuvant. La 18:30 (ora de incepere pe invitatie) ma infiintez la eveniment, primesc biletul de identitate, cadoul de bun venit si caut un scaun care sa ofere vedere buna.
Gazdele declara deschis evenimentul (in jur de 19) si ne anunta ca vor trece prin programele organizatiei. Sunt calma si am rabdare, chiar daca mi-e foarte foame si asta nu-mi place. Incepe prezentarea primului program implementat de organizatie. Este legat de mediu – vorbesc despre rezultatele bune si isi lauda partenerii. Le multumesc pentru implicare si le inmaneaza o diploma de recunoastere a efortului. Insa nu e aproape nimeni care sa ridice diplomele. Multumim…. este cineva sau x de la… probabil va ajunge mai tarziu… La prezentarea primului program te gandesti ca e un accident si oamenii astia parteneri care au promis ca vin, doar intarzie. Prezentarea celui de-al doilea produs al organizatiei si momentul in care se citesc diplomele partenerilor, te conving ca e vorba de niste oameni care au promis – confirmat si reconfirmat – ca vin, doar ca nu au ajuns inca. Trece ora si nu vine nimeni nou. Se prezinta al cincilea produs si pot sa remarc in continuare o mare absenta in randul partenerilor. Gazdele gasesc cuvinte frumoase sa-si scuze partenerii neseriosi, insa eu nu-i iert in mintea mea si imi vine sa vorbesc foarte urat despre romanii neseriosi si lipsiti total de profesionalism. Printre parteneri sunt firme mari din tara ai caror reprezentanti nu au mai avut 2 ore la dispozitie in care sa vina la un eveniment organizat de cei carora le-au dat bani spre o cheltuiala nobila – investitia in viitor prin proiecte sociale si de mediu. Si cica asta se cheama implicare… Cica locatia (zona Romana) folosita la evenimentul de anul trecut a fost neincapatoare pentru toti partenerii. Asa ma intreb daca nu cumva e o problema de proximitate.
Am si eu momentul meu de glorie – cand se anunta diploma pentru cel mai responsabil cercetator, GfK – si ca eu sunt acolo ca sa spun multumesc si sa le arat gazdelor ca proiectul a fost important si pentru noi, nu doar pentru ei.
Ce sa mai zic?! Nu pot sa nu observ si lipsa de responsabilitate in a ajunge cu 5-10 minute inainte de inceperea evenimentului. Chiar ti se spune ca nu-i nimic sa intarzii, doar sa vii. Adica organizatorii de evenimente s-au obisnuit cu intarzierile si neseriozitatea…. isi iau din start juma’ de ora rezerva.

ce esti tu, ma?!

15 Ian

tu care citesti, nu trebuie sa raspunzi. si nu ca nu m-ar interesa sa stiu despre tine… ba da, sunt foarte curioasa… mi-ar placea sa fiu o gaza, uite, o gargarita, si sa stau in parul tau si sa merg oriunde mergi tu si sa te urmaresc… apoi, sigur as vrea sa ma imprietenesc cu tine si sa fac pe sfatoasa, ca sa te apar de rele… apoi te-as imbia sa ma duci la munte, sau daca ar fi vara la mare, unde m-as da de trei ori peste cap si m-as transforma in om ca sa pot face o baie in mare. intrebarea e dificila si cere un raspuns grandios, iar daca nu ai trecut printr-un proces dur de auto-cunoastere, sigur nu vei cunoate adevarul.
insa, sa-ti spun despre ea… e o intrebare pe care am auzit-o de multe ori, chiar de curand, si am invatat-o pe de rost. ea se pune intr-o atmosfera incordata, intr-o cearta in care descoperi ca celalalt te-a mintit, cand te enervezi pe celalalt si vrei sa-i demonstrezi ca e mai prost decat tine. daca iti spune un adevar care te supara si vrei sa te razbuni, il intrebi ce este EL. EL este omul, o persoana. sa specific, sa nu care cumva sa va ganditi ca este vorba despre un barbat. nu o sa-i treaca prin minte sa-ti spuna ca EL e el, asa cum il stii, sau prietenul tau, sau soarele tau, sau persoana pe care spuneai ca o iubesti. intrebarea o sa-l ia prin suprindere si o sa raspunda „da’ tu ce esti, ma?” sau chiar o sa mai completeze „crezi ca esti mai grozav decat mine?”. tu atunci sa-i spui „nu ai fi ceea ce esti fara mine!”.
am invatat toate acestea de-a lungul experientei mele de viata… iar o intamplare recenta mi-a confirmat-o. era o seara minunata de noiembrie pe care mi-o petreceam la mine acasa, invartindu-ma prin casa dupa o zi muncitoreasca. cred ca era vreo 11 noaptea, pentru ca, tin minte, eram deja in pijamale. liniste. la mine parca mergea tv-ul pe un post de muzica. deodata se aud tipete si vorbe rasptite. inchid tv-ul, ca sa inteleg primejdia. ceva despre un sms, apoi curva, apoi „lasa-ma in pace”, apoi „ce esti tu, ma?”, apoi „dar tu ce esti, ma?”, „nu esti nimic!”, „lasa-ma”, „nu te apropia de mine”. toate acestea veneau de la niste vecini, cu un etaj mai jos. supararea, nervii si agitatia erau maxime. tropote. amenintari de palme. pentru ca-s pacifista si vreau ca toti oamenii sa fie fericiti, mi-a venit un gand si m-am si executat – sa salvez pe cineva! asa ca, am iesit pe usa, in pijamalele mele roz, si am coborat hotarata. am ajuns in fata usii in cauza si am inceput sa bat tare. am facut asta de cateva ori. in acelasi timp, s-a lasat tacerea iar eu am dat un pas inapoi. in urmatoarea secunda eram deja cu un etaj mai sus, la mine in casa. in urma mea cineva iesea din casa cu pricina, trantind usa si injurand. imi tremurau picioarele. mi se facuse brusc frica si mi-am dat seama cat de nesabuita am fost. apoi am ras. astia se certau ca chiorii iar eu puteam sa mananc o bataie pe bune!
apoi a fost liniste.

inghetata si bere

26 Dec

petrecerea de craciun (GfK), deceniul implinit (eu), castigarea premiului pentru evenimentul anului (popeasca) au creat un cadru ideal pentru nostalgia anilor trecuti. primul eveniment organizat de popeasca in GfK (in bugetul alocat de firma pentru distractie). la primul ei eveniment a fost in echipa cu mine. a se consemna anul 2005. cica parerile unora despre mine nu erau tocmai pozitive si au avut grija sa o atentioneze. in ziua de astazi popeasca se declara multumita ca m-a cunoscut atunci si chiar in organizarea evenimentului. ce a fost cu acel eveniment?! un picnic la snagov, in complexul sportiv, in care am mai organizat niste jocuri pe uscat si o intrecere cu barca pe lac. am facut gratar, cu un gratar al nostru si altul imprumutat. unii s-au chinuit sa inalte niste zmee. altii au mai stat la undita. totul era minunat si lumea se simtea bine. chiar a existat colaborare in toate. problema era ca ne ramaneau bani. si pentru ca nu ne puteam intoarce in firma cu banii, am facut o lista de lucruri/ produse pe care le-am fi putut cumpara de la chioscul complexului. lista s-a dovedit a fi scurta – inghetata si bere. asa ca, am cumparat inghetata si bere. cum se termina un rand, cum mai mergeam sa cumparam inghetata si bere. nu s-a plans nimeni ca nu ar merge combinate. apoi seara, ca un facut, microbuzul, care trebuia sa vina sa ne ia, s-a ratacit si nu a mai gasit drumul. asta a fost minciuna cand am dat primul telefon sa aflam de ce intarzie. cred ca de fapt nici nu plecase cineva dupa noi… am asteptat mult si bine… se golea complexul si noi tot la colt de complex eram. un nenea cu o duba si-a facut mila de noi si ne-a luat. cred ca mai ramaseseram vreo 10. eram ingramaditi in duba, bancheta din spate era pe doua randuri… dar ne distram. cum a tipat popeasca cand a vazut microbuzul nostru si apoi noi toti dupa ea…

La multi ani

8 Aug

Petru si catelul de plus pe care l-a iubit din prima clipa.