Arhiva | imi place;recomand RSS feed for this section

dansati, dansati

13 Sep

o sa fie o referire scurta. nici macar nu l-am vazut 3D. daca vrei sa vezi corpuri multe in miscare, fara nicio incorcare si frustrare, ritm, forta, sa asculti muzica buna, maini si picioare expresive, trupuri in suferinta si lupta, in bucurie, filmul asta le ofera pe toate si o sa-ti prinda bine sa-l vezi. eu am fost impresionata. in special de creativitate, de integrarea elementelor naturale in dans, trupurile frumoase in miscare, miscari pe care nu le-am mai vazut, miscari extrem de sugestive, faptul ca am vazut dansatori in varsta a caror trupuri se miscau cu usurinta si expresivitate… eu ma gandesc ca o sa am un trup urat la 50 de ani… ei, dansatorii astia erau liberi de acest gand si ramaneau frumosi. extrem de curajoasa in exprimare, in miscare, in combinatia persoanele… mi-a placut la nebunie apa pe trupurile dansatorilor, apa aruncata, senzatia piciorului in apa sau pe pamant…

este vorba despre PINA

 

o cronica

acum aflu ca a existat si o miscare in Bucuresti… frumos

Anunțuri

cum se face curte unei doamne

16 Noi

„- S-ar putea sa fii tare mirat, Nicholas, dragul meu – spune ea (dna Nickleby, mama). In orice caz, eu am fost foarte mirata. A cazut peste mine ca un fulger de foc si aproape ca mi-a inghetat sangele in vine. Fundul gradinii e lipit de fundul gradinii noastre si fireste, l-am vazut de mai multe ori in umbrar printre fasolele rosii sau lucrand in sera. Ma gandeam eu ca prea se holbeaza, dar nu am dat atentie, fiindca doar eram proaspeti veniti si omul o fi fost curios sa vada cum aratam. Dar cand a inceput sa arunce cu castraveti la noi in curte, peste zid… (vecinul, care e un gentleman – are purtari de gentleman si infatisarea unui gentleman, macar ca poarta nadragi si ciorapi cenusii de lana groasa. Poate ca o fi trasnit sau c-o fi mandru de picioarele lui)
– Sa arunce cu castraveti peste zid?! repeta, uimit, Nicholas.
– Da, Nicholas, dragul meu; cu castraveti peste zid. Si de asemenea si cu dovlecei…
– I-auzi ce obraznicie! spuse Nicholas aprinzandu-se numaidecat. Dar ce inseamna asta?
– Nu cred deloc ca inseamna obraznicie – raspunse dna Nickleby.
– Cum! spune Nicholas. Zvarle cu castraveti si dovlecei in capetele oamenilor care se plimba in gradina lor si asta nu inseamna obraznicie! Pai, mama…
– Trebuie sa fie un om tare slab de inger, prost si nechibzuit – spuse dna Nickleby; desigur, cel putin asa cred ca l-ar socoti unii;…….fireste, nici nu incape indoiala ca omul a ales o cale foarte ciudata pentru a-mi arata ce simte, totusi, intentiile lui sunt… adica atat cat se poate si intr-o oarecare masura… ceva foarte magulitor. Si, macar, nici nu visez sa ma marit din nou (era vaduva), cat timp nu o vad pe draga de Kate la casa ei…
– Sunt sigur, mama, ca gandul asta nu ti-a trecut prin minte nici macar o clipa – spune Nicholas.
– Doamne dumnezeule, Nicholas, dragul meu – raspunde mama lui cu glas intepat – pai eu ce vroiam sa spun, daca m-ai fi lasat?… Eu doar ma intreb care e cea mai buna cale ca sa resping aceste propuneri in chip politicos si delicat, fara sa jignesc omul prea tare sau sa-l aduc la disperare sau mai stiu eu ce. Doamne pazeste! striga dna Nickleby, cu un usor zambet silit – te pomenesti ca face ceva necugetat! Cum as mai putea fi din nou fericita, Nicholas?
– Pe cuvantul meu, dragule, ca nu stiu – raspunse dna. Nickelby. Zau ca nu stiu. Sunt sigura ca in ziarul de ieri era vorba de un astfel de caz scos din jurnalele frantuzesti, in legatura cu un cizmar ambulant, care era gelos pe o fetiscana dintr-un sat vecin, fiindca fata nu voia sa se inchida impreuna cu el intr-o mansarda fara aer si sa se omoare cu manganul; si omul s-a ascuns intr-o padudice, cu un cutit foare ascutit si, cand a trecut ea pe acolo cu niste prietene, s-a repezit in calea ei, a omorat toate prietenele, pe urma pe ea si pe urma pe el, ca te apuca groaza cand te gandesti.
– Nu cumva te inseli dumneata? intreba Nicholas.
– De fiecare data cand ma duc la fereastra – spuse dna Nickleby – imi face bezele cu o mana si pe cealalta o pune la inima, sigur ca-i o prostie din partea lui si-mi inchipui ca ai sa spui ca nici nu sade bine, dar o face cu mult respect, foarte mult respect, intr-adevar, si cu foarte, foarte multa duiosie. Pana acum nu merita decat incredere. Pe urma, unde pui darurile care cad peste gard cu gramada in fiecare zi, si zau ca sunt daruri foarte frumoase; unul din castraveti l-am mancat deunazi si restul ma gandesc sa-i pun la murat pentru iarna. Si aseara m-a strigat incet din cealalta parte a zidului, in timp ce eu ma plimbam prin gradina, si mi-a propus casatoria si sa fugim impreuna. Avea un glas limpede ca un clopotel sau un cristal dintre cele care scot sunete muzicale, chiar foarte muzicale, dar fireste ca n-am dat ascultare. Acum, intrebarea este, Nicholas, dragul meu, ce am eu de facut? ”
fragment din „Nicholas Nickleby, de Charles Dickens”.

Poate zambiti si voi la povestea asta, cum am facut eu. Sa faceti curte cu inteligenta!

in orasul fara limite

17 Oct

la Studio au fost niste zile ale filmului spaniol. mi-am stabilit o zi si am ales un film. ana ma insoteste, i-a placut si ei ideea de a merge la un film spaniol fara sa stii nimic despre el.
in deschiderea filmului vorbim despre mancare, cum ana gateste chestii sofisticate, iar eu trag concluzia ca nu-s in stare sa gatesc decat chestii traditionale. exemplu, mamaliga. asa ajungem sa ne imprietenit cu vecina din stanga careia i-am trezit simturile si poftele pentru o mamaliga mancata in straturi.
filmul incepe in mister. din primele imagini nu intelegi, dar e foarte important sa le tii minte pentru ca vei avea nevoie de ele mai tarziu, cand filmul devine mult mai antrenant in actiune si deslusirea misterului. niste picioare goale care merg grabite pe niste holuri, trepte, alergate de niste domni la parpalac. picioarele se dovedesc a fi ale unui batran foarte speriat, se misca greoi, tremurand, alearga si se opreste la marginea terasei unui bloc. e intuneric. tine in mana un nasture, camera se concetreaza pe nasture care aluneca din mana. nasturele era o parola. dupa aceste cateva scene pline de mister, actiunea se muta intr-o realitate pe care incepi sa o intelegi. o familie spaniola se reuneste la paris, in jurul tatalui senil si bolnav – max (batranul care mai devreme alerga speriat), care mai are putin de trait. urmeaza o ora de activitati desfasurate in jurul batranului care e supravegheat sau a unor membri ai familiei, pentru a se face prezentarile. e o mama scorpie, trei frati – unul care e mamos si face tot ce spune mama, e insurat cu o doamna care il iubeste pe cel de-al treilea frate, mezinul, al doilea care are ca amanta pe bona si o sotie vorbareata, cu temperament, si doi copii. ei, mezinul – victor – face tot filmul. conform vecinei din stanga, e barbat bine, arata cel mai bine dintre toti ceilalti frati, si nici nu pare mic de inaltime. ii dau dreptate, arata bine. pe langa ca arata bine, as spune ca e si cel mai destept si sensibil la starea tatalui sau. e singurul care isi da seama ca ceva nu e in regula cu tatal sau, pe langa faptul ca are o boala grava la plamani.
batranul e senil si vorbeste in dodii ca este urmarit sau ca trebuie sa salveze pe cineva, rancel. vorbeste despre orasul fara limite si ca rancel trebuie salvat, sa-i spuna cineva sa nu i-a trenul.
sunt momente cand nu intelegi nimic. nici ce e orasul fara limite. iti trebuie rabdare pentru ca a doua ora este deja palpitanta si te prinde. vrei sa deslusesti misterul. victor intra in jocul batranului senil si incepe sa descopere, incet si greu, povestea adevarata a tatalui sau. povestea e socanta, cel putin pentru mine prin efectele pe care le are. e usor exagerata prin contextul care o genereaza, insa sunt convinsa ca efectele, sentimentele si motivele pot fi aceleasi indiferent de personaje si modul in care s-ar combina ele.
batranul, in jur de 70 de ani, a citit cartea „orasul fara limite” care tind sa cred ca e sf, si retraieste acum, in paris, ceea ce i s-a intamplat cu 40 de ani in urma, insa cu si mai multa tensiune si mister, intr-un fond dat de cartea citita. rancel este autorul cartii si iubitul lui din tinerete pe care l-a tradat; actuala lui sotie il denuntase pe rancel la politie pentru activitatile pro-comuniste pe care le desfasura. rancel a primit 10 ani de inchisoare iar max s-a insurat cu scorpia. raportul politiei privind viata lui rancel spune ca acesta a murit in inchisoare de pneumonie. probabil asta era minciuna cu care traise max multi ani.
filmul m-a impresionat doar gandidu-ma ca cel putin o astfel de poveste exista in realitate. si nici macar nu trebuie sa urmeze exact firul epic al acesteia. chiar si in film poti regasi alte cateva povesti simple de tradare, de insemnatate mai mica, ca sa o scoata in evidenta pe cea a batranului, iar personajele par sa faca fata cu bine. sa traiesti 40 de ani intr-o schita de viata pe care sa nu o intelegi si nici sa o doresti. sa nu ai curajul sa recunosti cine esti. sa ascunzi adevarul sau sa lupti cu un secret. sa nu poti uita ca ai tradat. sa te simti vinovat, sa nu poti uita si chiar sa innebunesti de dorinta de a avea totul inapoi, pentru ca stii ca acum ai face tot posibilul sa-l salvezi pe celalalt.
filmul mai impresioneaza prin final. tot de la vecina mea aflu ca ea nu a vazut niciun film american care sa aiba aceasta finalitate. ana spune ca ar fi facut alt final, i-ar fi placut ca batranul sa ajunga sa-l vada in gara pe rancel, ajutat de mezin, si sa-l „salveze”. eu zic ca batranul a aflat adevarul, a inteles… nu ar mai fi avut ce sa salveze. doar sa aiba linistea ca il vedea pe rancel si stia ca e bine sau ca rancel l-a iertat. oricum, nimic din ceea ce putea sa fie nu va mai fi. nici daca finalul asta s-ar fi intamplat mult mai devreme in viata lui max, nu s-ar fi schimbat nimic. e greu sa traiesti cu unele greseli. ori suntem noi niste fraieri si, de fapt, viata s-ar putea trai mult mai usor?!

case study of innovative media

24 Mai

Am auzit de ea la o prezentare despre media inovativa sustinuta de o doamna de la Starcom – director inovatie. Prima data cand am vazut-o am ramas cu ideea ca au folosit avantajul lingvistic si ca s-au adaptat unor semnificatii si obiceuri astfel incat sa faca altfel fata bataliei de la raft. Apropierea marcii de oameni e magica si face minuni in consum.
A fost dat ca exemplu pentru o campanie media inovativa – cica inovatia nu inseamna re-inventare, ci adecvare – sa adecvam la context. Acum, ca am revazut filmul, am inteles mai multe.
Nu obisnuiesc sa scriu despre marketing pe acest blog pentru ca nu ma prea pricep la acest subiect, iar mie imi place sa scriu cu pricepere. Insa, campania asta merita mentionata ca studiu de caz. Acum sunt sanse mai mari ca specialistii romani sa invete si sa nu mai spuna „nu se poate face media inovativa in Romania”, iar clientii sa fie mai deschisi la campanii care nu au fost niciodata validate de altii.

kittu katsu sau surely win

CZ

6 Mai

Caldurile m-au prins in Praha. Le-am cam simtit pentru ca ma echipasem cu haine de primavara iar prognoza lor arata posibila ploaie. Mi-a fost cald… macar a plouat.
Am plecat fara aparatul foto. Sa vad cum e sa mergi intr-un oras mare si sa nu faci nicio poza. A fost interesant, m-am putut holba. M-am minunat de multe, ce au ei si nu avem noi. Mi-a placut. Chiar mai mult decat Viena. E imens. Cand merg intr-un oras strain, cel mai mult imi place sa ma plimb pe strazi si sa descopar lucruri. Sa stau intr-o piata mare intesata de oameni si sa ma uit la ei. Niste tineri cehi ofereau free hugs. Unii calatori erau bucurosi si primeau imbratisarile, altii erau mai speriosi si fugeau de imbratisarile straine. Intr-o alta piata mai mica, oamenii veneau, mancau sau se odihneau si plecau. Mai erau cativa oameni ai strazilor. Acolo mi-am odihnit si eu picioarele, luand masa de pranz – niste paine cu iaurt.
Carnatii sfaraiau in plina strada – facuti la gratar, dar nu de carbuni, probabil gratar electric… era mirosul, nu si fumul. Cand am vazut carnatii pe strada, mi-am dat seama ca noi suntem fraieri ca nu scoatem micul in fata intr-un mod civilizat… iata ca mai sunt natii care au pasiuni alimentare. Carnati am vazut si mancat pe strada si in Bratislava. Tin minte ca mi-a placut. Aveau de mai multe soiuri. Pe noi ne deranjeaza cand vecinii ies in fata blocului sa incinga gratarul pentru un mic sau cand primarul organizeaza o petrecere cu mici si sarmale. Care ar fi diferenta intre noi si cehi? Ca cehii frig carnatul in strada pentru turisti si fac un ban gramada, iar noi frigem micul la orice colt de strada pentru burta proprie. Noi platim, noi cheltuim, nu ne iese nimic.
Orasul e plasat pe niste dealuri multe. Mi-am amintit ca acum vreo 2 ani, un coleg ceh imi povestea ca exista autobuze speciale care duc oamenii pe partiile de schi intr-un timp record (nu-mi mai amintesc exact dar era mult mai putin decat facem noi pana la partiile noastre). Da, au strazi – suspendate sau nu, insa cu o nota clara de strazi intortocheate. Cred ca m-as pierde sa conduc pe acolo. Si parcari subterane, mari, chiar in centru. Cred ca amplasarea pe si intre dealuri i-a avantajat arhitectural – am vazut mai multe case decat blocuri, iar blocurile sunt de inaltime medie (sigur nu turnuri). Imi permit sa vorbesc de casele si blocurile pe care le-am vazut pe drumul din centru spre aeroport. Mai au un oras vechi – imens, cu cladiri care stau in picioare, frumoase si pline de magazine; o cetate/ palat; cateva poduri, din care unul vechi reconditionat – Charles’ Bridge; cateva vapoare/ pontoane plutitoare pe un rau navigabil care strabate orasul – faci o plimbare si poti si manca pe vas; multe biserici, sinagogi – noi si vechi; foarte multi turisti si preturi premium. O bere la halba (500 ml) era 80-90 coroane (undeva la 3-4 euro). Am mancat o inghetata (3 cupe/ polonice) cu 100 coroane. Asta a fost marea pacaleala. As fi putut sa o mananc si la 75 de coroane. Imi voi permite sa dau doua sfaturi: foarte multe strazi din orasul vechi sau de la palat sunt facute din piatra cubica. Sfatul este sa va incaltati cu pantofi sport cu talpa groasa. Al doilea sfat e sa nu cumparati de la primul magazin pe care il vedeti. Apa va fi mult mai ieftina la un supermarket, chiar si din centru. Am gasit diferente de pret de la dublu la triplu. Am cumparat un magnet cu 29 de coroane si primul magazin la care am intrebat mi l-ar fi vandut cu 70.
Calatorie frumoasa!

marketing

31 Mar

Oare cate marci au bugete sa faca astfel de evenimente?!
aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

stoluri

10 Mar

Azi mi-am amintit ca aveam o pasiune. Bag de seama ca am uitat de ea. Iarna e de vina… totul e inghetat si nimic nu mai e la locul lui. Pasarile nu-s de gasit. Azi mi-a trecut pe deasupra capului un stol de pasari. Am marea banuiala ca erau ciori. Negre erau sigur si erau si multe. Am citit acum pe net ca fiecare pasare are un stil propriu de a zbura. Ratele, spre exemplu, zboara in linie dreapta. Si ca atunci cand migreaza pe distante lungi, unele pasari zboara mai aproape de sol. Cele usoare. Ca sa le fie zborul mai usor si sa reziste mai mult timp, logic. Evident, zborul asta al lor e o arta si sunt mai multi factori care contribuie: forma aripilor, greutatea corpului, forma aerodinamica a speciei, dotarea in ceea ce priveste penele… Ciorile traiesc iarna in familii numeroase. Abia cand vine primavara se retrag pe la casele lor si incep imperecherea in martie. Ele cu siguranta nu zboara in linie dreapta. Ca nu sunt sfioase. Indraznesc sa se bage peste tot si, in principal, traiesc pe campuri. Nu au nevoie de intimitate. Rata e altfel. Ea e frumoasa, delicata, sensibila. E vanata si atunci trebuie sa se ascunda. Imi dau seama ca nu-i floare la ureche sa fii pasare sau sa zbori… Insa stolul de ciori pe care l-am vazut azi prin parbrizul masinii mi-a trezit iar o emotie si mi-am amintit ca acum 2 ani, am trait, cred, prima emotie din viata mea in ceea ce priveste stolurile. Am vazut un stol de rate deplasandu-se prin fata ochilor mei, ca o funie neagra, groasa, foarte lunga, de-a lungul malului marii, spre Dunare. Parca cineva desira cerul, iar firul de cer se transforma din albastru senin in negru, ca un efect al raului pe care cel de la capatul celelalt il facea desirand cerul. Din cand in cand avea scurte intreruperi in linie, cineva taia funia. Probabil unele oboseau si cele care ramaneau in urma erau preluate de un alt conducator de pluton. Tin perfect mine ca am fost foarte surprinsa si, in acelasi timp, bucuroasa. Erau mult prea aproape de mal si de sol. Am fost uimita si nu intelegeam. As fi vrut sa stiu unde merg, ce fac, de ce sunt asa multe, sunt mari?, sunt mici?. Aproape ca cineva foarte inalt ar fi putut sa le atinga cu mana ridicata. Era septembrie si stateam la plaja, la Sulina. Destul de aproape de mare. Deodata am auzit galagie si am vazut o dunga neagra ceva mai incolo de mal. Erau destul de aproape de noi. Le distingeam binisor forma corpului, a ciocului, culoarea galben-portocalie a ciocului, trupul de culoare inchisa, lucioasa… Am stiut ca sunt rate, insa abia acum inteleg de ce o linie dreapta, neagra.
Poate stolul de azi a fost un semn ca vine primavara… sau iarna?!