Arhiva | natura RSS feed for this section

toamna pe bicicleta

4 Dec

Azi a fost o zi superba de toamna. Asta o stiti cu totii, fie ca ati stat in casa si ati vazut soarele pe geam iar doamnele stiriste v-au anuntat ca sunt peste 10 grade in termometre, fie ca ati umblat pe afara cu diverse activitati. Eu am fost cu bicicleta. In padure. Erau foarte multe frunze. Am realizat acest lucru abia cand am intrat pe o alee unde cineva/ ceva se jucase si imprastiase frunzele peste tot, cararea pentru pietoni nu se mai vedea si se formasera, pe alocuri, niste mormane de frunze. Desi pana atunci mersesem cuminte pe cararea pietenilor iar frunzele erau de-o parte si de alta, chiar sub nasul meu, nu-mi atrasesera atentia. Ma uitam inainte, ocoleam oamenii cu grija, sa nu cumva sa ma aventurez prea mult in campul de frunze, grijulie sa nu am suprize. Acum aveam chef de joaca cu frunzele. Cautam mormanele sa trec prin ele ca sa aud fosnetul, sa simt in sa diferenta de nivel si piedica pusa in roti de crengi si multimea de frunze prin care treceam. Mi-a placut ca am vazut oameni in varsta la plimbare, un batranel curajos sa se joace cu frunzele – isi tara picioarele prin frunze si mergea mereu in acelasi ritm. Era un fosnet la fiecare miscare. Nu s-a intimidat ca eu m-am oprit in fata lui si am facut poze. L-am admirat si m-am minunat de el. Imi plac batranii care stiu sa se bucure de lucruri simple pe care le ofera natura si fac lucruri pentru ca le e dor sa le faca.

colina carierei

27 Apr

ati fost vreodata intr-o cariera dey piatra? sa puneti piciorul in ea, sa va plimbati si sa va uitati cu atentie la straturile de piatra, sa ascultati linistea pustietatii si zgomotele rocilor in miscare?!

duminica, cand tot romanul sarbatorea pastele la un gratar, iarba verde si o manea, eu eram turista in tulcea si ma plimbam cu bicicleta pe niste dealuri. mi-am spus ca de data asta e timpul sa explorez si alta parte a zonei, asa ca o iau spre sud, departe de dunare, spre niste dealuri. fara obiectiv precis. am zis ca ma duc spre dealurile alea si apoi ce o mai fi…

pentru inceput am coborare, vreme de vreo 3 kilometri, insa nu-mi place pentru ca strada e cu piatra cubica si plina de surprize. trebuie sa franez cam mult, nu am curaj sa-mi dau drumul direct. piatra asta cubica e in valuri si tare inselatoare. merg cam cu 30km/ h. in plus, e vant si asta imi cam sporeste incordarea. ma gandesc ca am procedat prosteste ca nu mi-am luat casca la mine, acum mi-ar fi prins bine. imi si inchipui cum as putea sa nimeresc un sant si sa vin in cap. asa fac eu, imi inchipuiesc lucruri rele. zic in gand o rugaciune, sa ajung cu bine in vale, si merg mai departe. cand fac coborare imi place sa ma ridic in sa, chiar daca imi mai tai din viteza… imi place sa tai aerul. ajung. mai merg cativa metri si sunt aproape de baza poienitei pe care o vedeam de la fereastra bucatariei si pe care o si stiam ca exista acolo. deloc o surpriza, zona e plina de masini si oameni la gratare. muzica diversa si proasta, foarte tare. pedalez greu ca am o catarare cu inclinare usoara iar vantul imi bate in fata. ma foarte incetineste si ma enerveaza. sunt si eu de vina, ca nu mai am antrenament pentru asa ceva… ce sa fac… nu mai am timp. imi spun sa iau efortul fizic cu calmitate si ca am sa razbesc. merg pe sosea si ma uit ca proasta la oameni. ce mai distractie pe ei… ce bine ca sunt astfel de sarbatori, ca sa se distreze si romanul de rand. sa iasa la iarba verde si sa dea din burta pe o manea, sa se indestuleze si apoi sa se mangaie pe burta. sunt si multi tineri veniti in gasca. inca nu iau nicio decizie privind traseul. merg. mai am timp sa ma decid, doar sa depasesc multimea. soferii de pe aici se comporta de parca nu au mai vazut biciclisti pe drumurile nationale… primul lucru pe care il fac, cand ma vad, este sa claxoneze. mai merg si ma orietez spre ultima carare care urca pe dealul pe care tocmai l-am avut in stanga mea si care este invadat in vremurile acestea de sarbatoare. e grea catararea, trag de picioarele mele sa mai poata, parca nici nu m-am obisnuit cu bicicleta si nu mai stiu sa schimb vitezele, ma cam opintesc si imping bicicleta. ajung in varf si sunt cam dezamagita. nu am gasit nimic aici. un platou mic de roca exploatat si parasit. drumul nu continua nicaieri si decid sa ma intorc. tot nu sunt hotarata ce sa fac. ajung la sosea si ceva imi spune ca nu ar fi o alegere buna sa mai merg pe sosea impotriva vantului. o iau in sens invers. mai sunt cateva poteci care urca pe colina si ma gandesc pe care sa o aleg. raman la ideea de a exploata aceeasi colina. nu am plan si asta e intr-un fel bine, ca pot alege pe loc. asta e ultima gaselnita si fericire pe care mi-am lasat-o, macar atunci cand sunt cu bicicleta. romanii fericiti pleaca la casele lor. care cum poate. e miscare in jurul meu. vad o poteca, gen forestier, ceva mai lata decat celelalte pe care le-am vazut pana atunci, care se face in dreapta mea si pare sa atace drept colina. pe aici o iau. vad unde ajung… urc destul de mult. chiar si aici sus mai gasesc niste romani veniti sa sarbatoreasca la iarba verde. imi dau seama ca ajung aproape de locul unde se exploateza piata. mi-am amintit de locurile astea. am mai fost pe aici, pe dealul asta. nu-mi mai amintesc drumul, dar sigur am mai fost pe aici. pe cand eram copil si sub comunism, unii dintre noi, care se descurcau, ieseau la un gratar de carne. dar am ami fost aici, o data, singura, pe jos. depasesc zona in care sunt ceva obstacole care par sa interzica patrunderea dincolo – niste bucati de lemn puse de-a curmezisul drumului si care au infipte in ele cateva cuie. Nu e nimeni in zona si chiar pare sa fie totul parasit. mai intalnesc cateva casute, gen casuta folosita ca punct de paza, ruginite si singure. merg mai departe. ajung intr-o zona foarte gri si plina de praf gri, foarte fin. nu inteleg ce este. sunt in zona carierei, asta imi este clar. sunt pe un platou, deasupra unor straturi. si totusi de este cenusa asta multa?! si din cand in cand sunt niste ridicaturi de praf in jurul unor scobituri care au ca dop un sac de rafie strans si infundat. ma apropii de una din ele, trag sacul. descopar o gaura si pentru ca am piciorul pe ridicatura de praf de roca din jurul gaurii, praful incepe sa se scurga lin in gaura. ecoul e foarte lung si gandesc ca groapa trebuie sa fie foarte adanca si forata cu un scop. ma uit in jur dupa o piatra, ceva mai mare decat firele de praf gri, si o arunc in gaura. se duce, tata… ma uit in jur, sunt in continuare singura. insa se aud zgomote de tot felul – muzica ceva mai de calitate, grasuri. vin de peste varf, dar de data asta din fata mea, nu de jos de unde vin eu. inseamna ca mai sunt niste petrecareti dincolo de varf. ma mai uit in jur si vad cateva astfel de scobituri, si urme de sine. inteleg. sunt multe gauri forate special pentru a putea face explozia posibila. ma umplu de praf gri. ma uit in vale si se mai vad doua straturi sub mine. habar nu am care e distranta pana jos. deasupra mea mai sunt vreo doua straturi. zambesc. incepe sa-mi placa aventura mea.. acum stiu unde voi merge. in vale, pe drumul format de-a lungul carierei de piatra. de acum am coborare si zambesc cu satisfactie. un iepure imi taie calea si dupa cativa metri imi dau seama ca-l alerg. saracul, nu stie unde sa se opreasca. eu sunt pe drumul meu, el printre copacii din stanga mea. e cam naucit. pot doar sa observ picioarele lungi pe care le are. e un gri-maro, ca si tot pamantul de pe aici.

ajung la baza carierei de piatra. de aici de jos imi place mai mult, pare mai spectaculoasa si ai alta viziune. ori doar mi se pare si cand eram sus habar nu aveam sa ma uit la ea. acum o inteleg.

ma uimesc straturile de roca. nu ma pricep deloc in domeniul geologiei, dar imi pare ca pe dreapta am un tip de roca iar pe stanga altul. nu inteleg nimic, sunt uimita, in continuare, de modul in care pamantul sau, cum sa-i spun corect, roca s-a stratificat. vad roca gej/ galbena, roca gri deschis, roca gri inchis, roca portocalie.



acum pare ca mineralele au vrut sa scrie ceva si sau jucat atunci cand s-au depus/ transformat in piatra.

insa momentul cel mai plin de adrenalina si spectacol, a fost atunci cand am urmarit si ascultat cum bucati dintr-o stanca se desprindeau si cadeau. sunt aproape sigura ca bucata de stanca care deja se crapase/ departase usor in/ din peretele din care facea parte cu ceva timp in urma s-a mai sfaramat si imputinat semnificativ la intre timp, pana la acest moment de seara cand eu scriu.

dau mai jos un filmulet… scuzati momentul meu de panica, de cateva secunde, in care instinctul m-a condus, prima si singura mea reactie a fost sa fug.

asa bucata mare de roca ramane fara varf…

poze cu zapada

5 Ian

undeva pe la cota 2000, spre piatra arsa

in coborare, spre bolboci

lacul bolboci

in spate se vad cheile tatarului

am gasit semnul asta si prin bucuresti, pe centura… bag de seamana ca tinerii s-au plimbat mult si o sa mai dau de ei, ca doar sunt calatoare, ca si ei

aici eram deja jos, nu mai era zapada…

poveste cu zapada

5 Ian

intotdeauna m-am bucurat mai mult de aerul rece de (pe) munte si frigul de acolo decat de cel din bucuresti. si am multe explicatii pentru acest lucru, pe care de altfel nici nu o sa ma straduiesc sa le desfasor aici. mai spun doar ca, in general, nu-mi place gerul decat atunci cand pisca de fata si e atat de rece ca nu mai poti respira. evident ca senzatia asta o am doar cateva minute pentru ca in urmatoarele sunt inghetata bocna si chiar nu ma mai pot misca sau respira. apoi nu imi mai place gerul.
in pre-ajunul craciuniului urcam pe munte, pregatita sufleteste, gandeam eu, pentru drumetie si fuga de munca. mi se parea extraordinar ca pot sa inchei activitatea muncitoreasca cu un mers sanatos pe munte si un craciun fara nicio pretentie. ajunsa pe munte m-am gandit ca intoarcerea va fi atunci cand o fi sa fie, cand sufletul, mintea si picioarele vor spune, acum.
conditiile meteorologice aratau vreme buna, calda la poale si calduta sus – gandindu-ma ca nu va ninge, nu va fi viscol si nici ger. deci, daca elimini toate aceste elemente devastatoare, vremea se preconiza numai buna de o excursie pe munte. acum stau si ma gandesc cum de nu am luat in calcul nivelul zapezii… asta m-a luat prin surprindere. m-am gandit ca va fi zapada, aveam parazapezi, dar chiar sa innot in zapada pana la genunchi… pana la urma, mersul prin zapada, care pare o nimica toata cand o faci pe o distanta scurta, devine un exercitiu fizic si psihic de cel mai inalt nivel pentru niste oameni obisnuiti atunci cand mergi 4 ore prin zapada surprinzatoare.
am remarcat, asa ca o invatatura de minte, cat de diferit este peisajul iarna, cu zapada. in jurul tau numai zapada, semnele care iti indica traseul sunt in fata ta si le vezi, esti linistit, mergi in directia lor. totul pare atat de neted… incepi sa mergi si intelegi. cand zici ca esti pe un teren solid pentru ca sub bocancul tau se afla o zapada solida in stare sa te tina, cand prinzi incredere sa faci urmatorul pas, cand te-ai relaxat pentru ca deja ai facut al doilea pas si il faci pe al treilea, piciorul ti se afunda juma’ de metru si tot organismul tau e zguduit de caderea brusca, toata energia ti se pierde exact prin bocancul prabusit in gol, corpul tau se inclina sau chiar cade datorita diferentei de nivel si a zdruncinaturii. cateodata te afunzi cu amandoua picioarele si te ingrozesti ca nu vei avea forta sa te ridici. esti greu. corpul tau nu e pregatit pentru o astfel de cadere. chiar daca dupa o vreme devine incordat, tot cade. muschii ti se contracta si incep sa te doara. nici macar nu mai vezi unde calci. te intrebi cum ar trebui sa procedezi. exista ceva ce poti sa faci? celui care merge in spatele tau ii este mai usor. calca pe urmele tale. el nu mai are nicio surpriza. stie cand se afunda in zapada, isi poate pregati corpul si mintea pentru pasii pe care ii are de facut. dar tu ce faci?! tu nu stii unde sa calci… picioarele nu te mai asculta. vezi un petec de iarba si te gandesti ca acolo e sigur un teren solid care te-ar putea tine… insa piciorul tau e mai mare decat acel petec si petecul de iarba nu te tine. piciorul iti aluneca si se afunda in zapada. energia pe care ai reusit sa o strangi gandindu-te ca petecul de iarba te va salva, ti se risipeste iar. stii ca trebuie sa te ridici si sa faci urmatorul pas. unde sa-l faci? sa te increzi in iarba sau in zapada? nu poti avea incredere in niciuna. asa ca decizi sa infrunzi direct zapada, in piept, cum se spune. stii ca nu poti decat sa-ti tragi piciorul din groapa si sa faci urmatorul pas. cum o fi… va fi cadere sau nu. mergi. ba te mentii la suprafata, ba te afunzi. acum ai inteles, stii ca va fi cadere, asa ca te pregatesti. corpul incepe sa se obisnuiasca, dar nu se relexeaza. muschii raman incordati si nu te mai intereseaza unde calci. nu crezi ca poti construi un drum strategic bazandu-te pe sfarcurile de iarba care ies la suprafata ici colo. nu mai esti atent la zapada, nu te intereseaza sa o inveti cand, cum si unde e/ devine tare. pentru tine nu mai exista asa ceva. vrei doar sa mergi si sa-ti termini treaba, sa ajungi la sfarsit. nimic nu te poate ajuta, nici macar cand celalalt e in fata si deschide poteca. amprenta lui e mai mica decat a ta, asa ca tu simti ca te afunzi. tot tu trebuie sa-ti ridici picioarele din groapa… si parca nici nu are mersul tau… nimic nu te ajuta… nici iarba, nici zapada, nici prietenul, nici corpul.
vremea chiar a fost buna pentru un traseu de munte, iar excursia reusita. vant, pe alocuri, pe creasta. soare si nori din cand in cand, fara precipitatii in primele doua zile. chiar calda, de mers doar in polar.

melci de zapada

4 Ian

i-am gasit de drumul ce coboara din padina spre bolboci

cam asa se formeaza si avalansele, banuiesc, insa dimensiunea e colosola in cazul lor

o alta perspectiva

20 Sep

Ce ma bucur cand T face poze… pentru ca-i talentata si face poze extraordinare. Pentru ca si ei, ca si mine, ii plac norii si stie sa-i pozeze. Cautati pozele cu nori
Am avut ideea unei vacante nomade. Vremea, timpul scurt si banii nu prea m-au ajutat. In schimb, daca e sa analizez cum mi-am fragmentat vacanta, as putea spune ca a fost aproape nomada.
Cel mai tare m-am bucurat ca mi s-a indeplinit o dorinta. Sa plec intr-o tura cu bicicleta. Desi am ajuns in niste locuri pe care aproape ca le cunosc cu ochii inchisi, de data asta a fost astfel. Am cunoscut mult mai mult din acele locuri pentru ca le-am strabatut cu bicicleta. Ai alta perspectiva, alte posibilitati. Foarte important cu cine te intovarasesti in astfel de evenimente. Eu am fost norocoasa, tovarasii mei de calatorie a reusit sa schimbe perspectiva.

Apropos, digul care leaga Sulina de Sf. Gheorghe a fost luat de ape pe o portiune de 50 m (lipsa de pamant care, din pacate, nu poate fi traversata la picior, cum ne sfatuia un localnic… doar umbla vorba… cand cereti vreun sfat, aveti grija sa fie pescar, nu e suficient sa fie localnic), cam dupa vreo 10 km de mers din Sulina. Cica lucrau sa-l refaca… nu am observat vreo activitate intensa pe acolo, dar sa speram ca la anul il termina.

amintiri

18 Aug

zilele trecute am avut ocazia sa respir si sa resimt niste mirosuri uitate: dunare incinsa, praf, cocina/ porc, wc incins, pene parlite. mi-am luat bicicleta si am pornit catre oras sa investighez schimbarea si strazile uitate. de fiecare data cand merg acolo ma atrag drumurile de-a lungul dunarii. am plecat destul de tarziu de acasa, trecut de ora 7 si mi-a fost teama ca nu am timp sa ma intorc pe lumina daca ma aventuram pe malurile dunarii. de data asta m-am multumit cu o plimbare pe strazile orasului.

am traversat orasul si am tintit dealul unde se afla monumentul de independenta, unde scrie mare numele orasului si unde se afla si muzeul de istorie si arheologie. e panorama frumoasa… in afara de cele 2 strazi principale ale orasului, intotdeauna intretinute cu impresie de curatenie si preocupare totala pentru bunastarea poporului – una care vine in prelungirea drumului national si care pica perpendicular pe cealalta care strabate orasul dinspre nord, de-a lungul dunarii, toate celelalte strazi sunt rupte, deformate pentru ca piatra cubica e valuri-valuri sau lipsa, cu mare noroc petiticite. incep catararea si chiar am chef sa fac efort. e una dintre zonele cu case ale orasului, unde traiesc, habar nu am de ce, multi lipoveni. sau doar mi se pare mie ca aici sunt mai multi?! de fiecare data cand am mers pe aici i-am intalnit si au si o biserica a lor. in fine… in toate zonele de dealuri din acest oras exista case. doar in partea de plat si pe marginea strazilor principale predomina blocurile. le-a facut ceausescu ca sa ascunda uraciunea caselor si sa evidentieze grandoarea… zicea el. trec pe langa spitalul de boli infectioase care arata ingrozitor, portile sunt inchise, nimeni prin curte si ma intreb daca mai e functional. cred ca nu. aici veneam la matusa mea in vizita, in special vara, sa pierd timpul pe acolo… sau cu mama de mana, intr-o plimbare/ vizita. era bucatareasa… mi-a venit in nari mirosul de mancare de spital si pentru cateva secunde am avut in minte imaginea ei… nu mai exista printre noi. am continuat urcarea… era deja 8 seara si totusi, foarte cald… liniste pe strada, nu copii sa se joace si sa tipe, 1-2 calatori, 1-2 masini… insa multe mirosuri. exista inca acele gospodarii rudimentare… wc in curte, animale inghesuite in cocini, cotete. unde mai pui ca imi par ingramadite si fara prea multa curte interioara. la 40 de grade, toate astea s-au incins si emana mirosuri. cum vin din centru unde, de ce sa nu zic drept, totul arata ca nou, curat si modern, flori multe si piata civica care sclipeste… aici am senzatia de murdar si vechi. ma opresc la poarta parcului monumentului, stau cateva minute sa ma uit in jur, localizez in vale drumul pe care am mers data trecuta cand am ajuns la dig, imi surade ideea de a pleca catre dig, dar ma si sperie ideea de intuneric. ma intorc, o iau aiurea pe alte stradute si ma intalnesc cu copii care se uita curiosi la mine. imi intra in nari un alt miros. a ceva parlit. a pene si piele parlite. asociez cu gaina proaspat sacrificata care era trecuta printr-o flacara pentru a distruge ultimele resturi de pene incapatanate si puf. probabil o gospodina se pregateste pentru sarbatoare.
ma amuz. foarte rar mi se mai intampla sa simt aceste mirosuri si multe deodata.

ma indrept spre oras cu gandul sa merg de-a lungul dunarii, insa imediat cum intru pe faleza imi dau seama ca e imposibil sa o traversez. orasul e in sarbatoare… circ, masinile de invartit sunt multe, mici, lume multa. ies la centru si merg spre nord tot cu gandul sa prind dunarea, dar din capatul celalalt. am o surpriza. in sparsit, au reusit sa reamenajeze lacul de langa gara, lac artificial cu nume de ciuperca. sunt impresionata. dupa ce merg vreun kilometru, descopar o pista de biciclete, lata, in jurul lui. pista, e separat facuta de cea a pietonilor…
au reamanajat si strandul… buna treaba. ajung pe plaja si aici gasesc mirosul de apa de balta foarte calda. sunt inca oameni in apa care se scalda. pacat ca romanul nu stie sa-si stranga mizeriile dupa ce se distreaza. parca mi-ar placea sa fac o baie… insa caldura care o simt ca vine dinpre lac ma cam descurajeaza. apoi imi amintesc ca am fost si eu o data la acest strand… eram cu mama si fratele meu… nu cred sa fi avut mai mult de 6 ani. am reusit sa ma tai in laba piciorului cu o sticla care mi-a intrat bine de tot in carne. calcasem pe ea. am speriat-o rau pe mama atunci… si s-a tot necajit cu mine apoi. de atunci nu am mai mers la acel strand. apoi incepuse sa umble vorba ca faceai bube daca te scaldai in apa lacului. iar apoi a crescut stuful de nu mai vedeai urma de apa, pana l-au lasat sa sece si s-a facut o groapa de gunoi.

pentru cei care ajung in tulcea si au chef de un traseu foarte lejer cu bicicleta, de plat, recomand sa descopere digul de-a lungul dunarii care merge pana la Nufaru, vreo 20 km. pentru diversitate se poate intoarce pe sosea unde va avea parte de catarare si coborare. insa nimic dificil. peisajul e frumos.