Arhiva | povestiri RSS feed for this section

desene si predictii

29 Mai

T tine umbrela ei deoparte, uda fiind, usor departata de ea, sa se scurga, cu varful in jos. Se sprijina de ea si o tot misca. E genul de umbrela alungita si subtire. Suntem in metrou si stam jos, pe primele doua scaune pe partea dreapta de mers a trenului. Apa se scurge incet de pe panza umbrelei si in scurt timp se formeaza o mica balta in jurul umbrelei. Vorbim diverse. Ea se joaca cu apa si face urme pe podeaua trenului care ne duce la Universitate. A tras linii prin apa in mai multe directii. Desena ceva, fara forme si fara o imagine precisa. Bucuroasa ca se vad niste forme, bucuroasa de idea de a desena in apa, se intoarce la mine si spune ca a desenat ceva. Cu apa si varful umbrelei. Ma uit si reflectez. Vad un cal, dar nu ma hotarasc care si unde sa-i fie capul, spun eu. Aici, in stanga. E o linie mai scurta, care poate fi capul aplecat, si te poti gandi ca paste. Ea se uita si se gandeste. Parca ar fi mai potrivit sa aiba capul in partea aceasta, in dreapta. Da, dar ar avea un cap prea lung. Pe de alta parte, capul tau ar fi coada mea, care iar mi se pare nenatural de lunga. Uite si un nor, spune ea. Iar pata aceasta chiar de deasupra calului e un bondar urias care se aseaza pe cal si-l musca. Daca are capul in dreapta, nu prea ii vad toate picioarele, zic eu. Uite aici, e ca si cum calul coboara un deal si paste, zice ea. Aaa, uite, firul asta lung e chiar o apa, un parau intortocheat. Ne amuzam ca aberam. Ne intalnim cu E care se urca in tren de la Victoriei si ne repereaza. Noi continuam sa ne uitam la imaginea schitata in pata de apa, cu varful umbrelei. E nu prea are spatiu sa participe la interpretarea noastra critica si artistica a desenului. In fata noastra este o doamna care urmareste desenul odata cu noi. Se uita la desen, se uita la noi. Asculta. Dupa un timp, destul de indelungat, se hotaraste sa spuna ceva – nu o sa faci usor bani in viata! Verdictul a venit dur si deodata, dar T ii face fata cu zambet si, chiar, seriozitate. Are o reactie. O intreaba pe doamna daca este sigura, daca stie sigur ca nu va castiga la Loto, ca ea joaca de mult si tare ar vrea sa castige. Doamna nu sesizeaza ironia si confirma ca ea spune exact ce vede in desen. Parca vad un zambet in coltul gurii ei, dar nu-s convinsa daca vrea sa fie prietenoasa sau chiar e posesoarea adevarului si zambeste cu blandete, din mila. Recunosc, eu sunt socata. Un astfel de verdict ma sperie. Suna altfel cand ti-o spune un strain cu atat de mare hotarare. Eu nu reusesc sa formulez ceva. T o mai intreaba o data daca e sigura de ceea ce vede, ca ea s-a saturat sa munceasca. Doamna ii confirma ca va trebui sa munceasca toata viata pentru bani si ca nu vor fi multi. Nu va primi bani de pomana. Va fi greu, subliniaza ea. T trage concluzia ca mai bine nu mai munceste daca tot nu o sa aiba bani in viata… Cu o ultima speranta sa lamureasca si sa schimbe verdictul, o intreaba daca stie sa ghiceasca, adica in mod profesionist… Ii explica ca desenul acela a fost supus inertiei in fiecare secunda, chiar din momentul in care umbrela a fost adusa in pozitie verticala si a fost trasa prima linie prin apa, cu mana, si ea supusa inertiei. Din momentul in care varful umbrelei a fost trecut prin apa. Plus, stangacia mainii si nepriceperii de a desena cu apa… Se doreste o ultima clarificare… predictia e pentru ea sau pentru mine, arata spre mine. Doamna devine deja mult mai serioasa. Pentru ea.

Ne pregatim sa coboram din tren. Cobor si remarc curajul doamnei sa faca predictii despre viitorul soartei noastre sau a T, cel putin, sa spunem. Asa, fara motiv. Ma intreb care element din desen i-a sugerat doamnei lipsa banilor sau munca grea pentru o rasplata baneasca. Apa? Apa sterge tot ce gaseste in calea ei. Adica muncesti in zadar… ce construiesti azi se spala/ strica maine din cauza apei? Calul, el ce vina are? Ce simbolizeaza? El este un animal frumos, chiar nobil.. nu oricine are un cal… nu vad ce semnificatie negativa sa aiba… si doar l-am facut cu cap si coama si coada. Era intreg. Cam slabanog si putin stramb… Coama cam lunga, dar sigur frumoasa. Si pastea, adica avea ce manca. Setos nu putea fi, avea paraul langa el. Existau si nori… nu am pus soarele pe cer, inspirate de vremea urata de afara… ploaie nesfarsita. Sau de la bondar a venit dramatismul… ca era urias si l-ar fi muscat pe cal, calul s-ar fi imbolnavit si ce manca azi, varsa maine…

Anunțuri

Azi ma simt frumoasa

5 Dec

Conduc. Orice zi cu soare e foarte frumoasa pentru mine si ma face sa visez. E zi cu inspiratie. In drum spre munca visez ca plec departe. Acesta e visul meu in fiecare zi frumoasa, cu soarele incalzindu-ma in stanga. Imi place sa conduc masina la drum lung. As pleca oriunde. Gandurile zboara in mintea mea, multe si prin toate colturile, la sfarsitul drumului, daca as trage o linie, nu as putea face o sinteza liniuta cu liniuta. In dimineata asta exista si o dorinta de vacanta. Sunt cam obosita si astept sa treaca ziua. E vineri.

Ma uit in oglinda. Pentru ca aseara mi-am spalat parul, azi de dimineata sta in toate directiile. Trebuie sa-l ud. Trag de el putin si il ud. Simt ca in dimineata asta nu ma mai deranjeaza. Sunt ingaduitoare. O sa se aseze de la sine, asa cum o sa simta… Ma mai invart prin casa, ma imbrac, mananc. Ma mai uit o data in oglinda. Chiar imi place cum imi sta parul… Nu e rau. Au fost dimineti cand m-am enervat din cauza parului. Dar nici nu am rabdare sa-l aranjez, asa ca nu am niciun motiv sa fiu imbufnata si sa ocar din cauza lui. Ma uit la mine in oglinda din mai multe pozitii. Imi misc capul – sus, jos, dreapta, stanga. Ma si stramb putin sa vad cum mi-ar sta mai bine. E bine. Am un par frumos… ma aranjez putin (putin rimel ca sa mi se vada ochii) si sunt gata.

Pornesc la drum. Soarele ma incalzeste si e placut. Ma simt bine, simt o amorteaza in corp cu o senzatie de lene, mi-as intinde corpul, m-as pisaci in bratele cuiva si as iubi. Imi vine in minte mirarea mea despre/ pentru o doamna. O doamna despre care ma intreb cat de frumoasa se simte. Cred ca mult, foarte mult. Are o frumusete, o recunosc. Dar nu e doar asta. E si atitudine si inteligenta si intelegere pentru/ despre oameni. Vreau sa inteleg daca e un sentiment de frumusete impus, educat sau innascut. E tot timpul cocheta, mai ales in fata oamenilor pe care trebuie sa-i domine sau, daca nu e cazul de dominatie, sa aiba sanse de a se impune si a fi luata in considerare. Pantofi deosebiti, asortati la rochie, geanta… Asortati cu ceva, orice element de pe ea sau din ea. Identifica usor elementul extraordinar din viata/ ziua/ momentul ei care merita exploatat si il exploateaza. Produce un element de diferentiere, de atentie, cel putin in garderoba.

Ma gandesc la ea. Sunt in lift si sunt 6 etaje care ma despart de realitate. Sunt singura. Ma uit la mine in paretii-oglinda si ma admir. Decid ca azi ma simt frumoasa si o sa fac memorabil acest moment.

cand nu e sa fie, fata nu e salvata

14 Aug

O fata, un baiat, un telefon.Fata in castelul ei, in asteptarea lui sa o elibereze. Baiatul, plecat de acasa, foarte devreme, sa <lupte> cu familia numeroasa si prietenii. Telefonul, exista si se afla in posesia baiatului. Si fata are un telefon, e mijlocul lor de comunicare.

Se vorbisera sa petreaca impreuna aceasta seara, sa se cunoasca. Ceva o deranja. Ca nu stia exact ora cand se va intalni cu el. Da, s-a tinut de promisiune, sa o sune la ora opt seara pentru a stabili noi coordonate. Insa si de data aceasta, coordonatele au lipsit. Ea ramane in casa, docila, in asteptare. Are la ce sa se gandeasca… de exemplu, cum sa se imbrace. Sa-si puna rochia cu paiete sau blugi? Inca nu alege, amana momentul pana va sti cand se va produce intalnirea. Regretul ca nu a plecat la mare o urmareste si acum… foarte incurcate treburile… a asteptat plecarea asta, s-a bucurat de ea, apoi nu a mai putut sa plece si apoi nu a mai stiut ce sa faca. I-ar fi placut la nebunie sa faca o baie in mare, sa vada niste prieteni care i-ar fi zambit, copii care s-ar fi bucurat sa o vada. Sa scape de stresul zilelor ce au trecut. Nu mai conteaza, acum va iesi in oras si va petrece momente relaxante cu el. O sa o sune el cand ajunge acasa.

Trece timpul si nu se intampla nimic. Sa ia initiativa si sa dea o mana de ajutor in alegerea filmului. Face o alegere si transmite sugestia prin sms. Nu revine nici un raspuns. Se simte sechestrata in casa, nu-i place sa depinda de un telefon. Ar vrea sa iasa chiar acum din casa, e insuportabila asteptarea. S-a gandit ca o sa se plimbe… Si azi toata ziua a fost nehotarata… neplacuta stare. Ca vrei sa faci ceva, iti doresti foarte tare sa-l faci si, cu toate acestea, ceva te retine. Devii nehotarat. Ca un domino – astepti sa se intample ceva ca apoi sa pornesti catre el, ca apoi sa obtii altceva care duce la… Acum e momentul unei posibile relaxari. Acum nu trebuie sa mai decida nimic, nu trebuie sa faca nimic. Doar sa astepte sa vina el si sa o scoata din casa.

E ora 22. Inca in asteptare… niciun raspuns. E ratat deja momentul unui film. Ceva nu mai e bine. Lipseste comunicarea. Se gandeste ca e posibil ca intoarcerea lui spre casa sa se fi produs la mai mult de o ora de cand au vorbit ultima data. Cand stim ca suntem in intarziere si ca il vom dezamagi pe celalalt ca vom intarzia, nu mai avem notiunea timpului si avem tendinta sa exageram estimarile. Masa inca nu a fost servita, dar avem convingerea ca va veni in urmatoarele 5 minute, ospatul va dura alte 10 minute, vom bea niste pahare in cinstea familiei si prietenilor in urmatoarele 5 minute, hai, poate 10 daca ne si pupam, totul este inca sub control, ne urcam pe zmei si ajungem imdeiat.

E ora 23. Nimic. Niciun raspuns, nici o avertizare. Nu incearca sa gaseasca nicio explicatie. Baiatul a disparut. Blocat, legat, prizonier, refugiat, doborat in lupta. Poate fi orice. A renuntat… starea de neliniste si proasta dispozitie s-au accentuat. Butoneaza telecomanda… nu se poate hotari. Nu-i place nimic. Degeaba… daca nu a fost salvata, degeaba. Totul a fost in zadar. Fara plimbare, fara vorbe, fara decizie, fara nimic. Doar ea. Ce poate sa faca? Sa astepte un semn. Sa dea un telefon? Sa transmita un mesaj? Unde esti? Te-au luat prizonier? Filmul e ratat, vorbele nu mai au sens… Credeam ca esti un baiat desavarsit. Nici nu stiu daca sa ma gandesc ca e doar o gluma; prosta, din pacate.

Ora 2, noaptea. In sfarsit un mesaj! E viu! Am plecat de la lupta in graba, sa ma spal si apoi sa mergem la film. Am uitat telefonul acolo; acum l-am recuperat; mi l-a adus un luptator al varului meu. Nu am avut zmeu sa ma intorc sa-l iau. Chiar sunt un baiat desavarsit… si nu-mi plac glumele proaste.

Fata zambeste. Ii este foarte somn… chiar a dormit?! Primul gand care ii vine in minte este basmul cu Praslea si Ileana Cosanzeana. De fapt, sceneta jucata de cativa dintre curteni, cu cateva zile in urma, pentru a explica/ defini prin reprezentatie teatrala cuvantul INOVATIE. Apoi rade. Praslea si Ileana comunicau prin telefon, insa, la fiecare apel a existat tot timpul o voce la capatul celalat. Praslea a trecut cu bine prin trei probe de foc, de fiecare data a inventat ceva. Ileana a fost salvata.

Epilog

Un telefon pierdut a privat un stapan de singurul mijloc de comunicare cu fata. O fata balaie care astepta sa fie salvata ca sa mearga la film. Baiatul s-a perpelit prin casa sa gaseasca o solutie pentru a trimite un mesaj de avertizare catre fata. Fata a adormit de suparare. Solutia a venit prea tarziu ca fata sa mai fie salvata.

colina carierei

27 Apr

ati fost vreodata intr-o cariera dey piatra? sa puneti piciorul in ea, sa va plimbati si sa va uitati cu atentie la straturile de piatra, sa ascultati linistea pustietatii si zgomotele rocilor in miscare?!

duminica, cand tot romanul sarbatorea pastele la un gratar, iarba verde si o manea, eu eram turista in tulcea si ma plimbam cu bicicleta pe niste dealuri. mi-am spus ca de data asta e timpul sa explorez si alta parte a zonei, asa ca o iau spre sud, departe de dunare, spre niste dealuri. fara obiectiv precis. am zis ca ma duc spre dealurile alea si apoi ce o mai fi…

pentru inceput am coborare, vreme de vreo 3 kilometri, insa nu-mi place pentru ca strada e cu piatra cubica si plina de surprize. trebuie sa franez cam mult, nu am curaj sa-mi dau drumul direct. piatra asta cubica e in valuri si tare inselatoare. merg cam cu 30km/ h. in plus, e vant si asta imi cam sporeste incordarea. ma gandesc ca am procedat prosteste ca nu mi-am luat casca la mine, acum mi-ar fi prins bine. imi si inchipui cum as putea sa nimeresc un sant si sa vin in cap. asa fac eu, imi inchipuiesc lucruri rele. zic in gand o rugaciune, sa ajung cu bine in vale, si merg mai departe. cand fac coborare imi place sa ma ridic in sa, chiar daca imi mai tai din viteza… imi place sa tai aerul. ajung. mai merg cativa metri si sunt aproape de baza poienitei pe care o vedeam de la fereastra bucatariei si pe care o si stiam ca exista acolo. deloc o surpriza, zona e plina de masini si oameni la gratare. muzica diversa si proasta, foarte tare. pedalez greu ca am o catarare cu inclinare usoara iar vantul imi bate in fata. ma foarte incetineste si ma enerveaza. sunt si eu de vina, ca nu mai am antrenament pentru asa ceva… ce sa fac… nu mai am timp. imi spun sa iau efortul fizic cu calmitate si ca am sa razbesc. merg pe sosea si ma uit ca proasta la oameni. ce mai distractie pe ei… ce bine ca sunt astfel de sarbatori, ca sa se distreze si romanul de rand. sa iasa la iarba verde si sa dea din burta pe o manea, sa se indestuleze si apoi sa se mangaie pe burta. sunt si multi tineri veniti in gasca. inca nu iau nicio decizie privind traseul. merg. mai am timp sa ma decid, doar sa depasesc multimea. soferii de pe aici se comporta de parca nu au mai vazut biciclisti pe drumurile nationale… primul lucru pe care il fac, cand ma vad, este sa claxoneze. mai merg si ma orietez spre ultima carare care urca pe dealul pe care tocmai l-am avut in stanga mea si care este invadat in vremurile acestea de sarbatoare. e grea catararea, trag de picioarele mele sa mai poata, parca nici nu m-am obisnuit cu bicicleta si nu mai stiu sa schimb vitezele, ma cam opintesc si imping bicicleta. ajung in varf si sunt cam dezamagita. nu am gasit nimic aici. un platou mic de roca exploatat si parasit. drumul nu continua nicaieri si decid sa ma intorc. tot nu sunt hotarata ce sa fac. ajung la sosea si ceva imi spune ca nu ar fi o alegere buna sa mai merg pe sosea impotriva vantului. o iau in sens invers. mai sunt cateva poteci care urca pe colina si ma gandesc pe care sa o aleg. raman la ideea de a exploata aceeasi colina. nu am plan si asta e intr-un fel bine, ca pot alege pe loc. asta e ultima gaselnita si fericire pe care mi-am lasat-o, macar atunci cand sunt cu bicicleta. romanii fericiti pleaca la casele lor. care cum poate. e miscare in jurul meu. vad o poteca, gen forestier, ceva mai lata decat celelalte pe care le-am vazut pana atunci, care se face in dreapta mea si pare sa atace drept colina. pe aici o iau. vad unde ajung… urc destul de mult. chiar si aici sus mai gasesc niste romani veniti sa sarbatoreasca la iarba verde. imi dau seama ca ajung aproape de locul unde se exploateza piata. mi-am amintit de locurile astea. am mai fost pe aici, pe dealul asta. nu-mi mai amintesc drumul, dar sigur am mai fost pe aici. pe cand eram copil si sub comunism, unii dintre noi, care se descurcau, ieseau la un gratar de carne. dar am ami fost aici, o data, singura, pe jos. depasesc zona in care sunt ceva obstacole care par sa interzica patrunderea dincolo – niste bucati de lemn puse de-a curmezisul drumului si care au infipte in ele cateva cuie. Nu e nimeni in zona si chiar pare sa fie totul parasit. mai intalnesc cateva casute, gen casuta folosita ca punct de paza, ruginite si singure. merg mai departe. ajung intr-o zona foarte gri si plina de praf gri, foarte fin. nu inteleg ce este. sunt in zona carierei, asta imi este clar. sunt pe un platou, deasupra unor straturi. si totusi de este cenusa asta multa?! si din cand in cand sunt niste ridicaturi de praf in jurul unor scobituri care au ca dop un sac de rafie strans si infundat. ma apropii de una din ele, trag sacul. descopar o gaura si pentru ca am piciorul pe ridicatura de praf de roca din jurul gaurii, praful incepe sa se scurga lin in gaura. ecoul e foarte lung si gandesc ca groapa trebuie sa fie foarte adanca si forata cu un scop. ma uit in jur dupa o piatra, ceva mai mare decat firele de praf gri, si o arunc in gaura. se duce, tata… ma uit in jur, sunt in continuare singura. insa se aud zgomote de tot felul – muzica ceva mai de calitate, grasuri. vin de peste varf, dar de data asta din fata mea, nu de jos de unde vin eu. inseamna ca mai sunt niste petrecareti dincolo de varf. ma mai uit in jur si vad cateva astfel de scobituri, si urme de sine. inteleg. sunt multe gauri forate special pentru a putea face explozia posibila. ma umplu de praf gri. ma uit in vale si se mai vad doua straturi sub mine. habar nu am care e distranta pana jos. deasupra mea mai sunt vreo doua straturi. zambesc. incepe sa-mi placa aventura mea.. acum stiu unde voi merge. in vale, pe drumul format de-a lungul carierei de piatra. de acum am coborare si zambesc cu satisfactie. un iepure imi taie calea si dupa cativa metri imi dau seama ca-l alerg. saracul, nu stie unde sa se opreasca. eu sunt pe drumul meu, el printre copacii din stanga mea. e cam naucit. pot doar sa observ picioarele lungi pe care le are. e un gri-maro, ca si tot pamantul de pe aici.

ajung la baza carierei de piatra. de aici de jos imi place mai mult, pare mai spectaculoasa si ai alta viziune. ori doar mi se pare si cand eram sus habar nu aveam sa ma uit la ea. acum o inteleg.

ma uimesc straturile de roca. nu ma pricep deloc in domeniul geologiei, dar imi pare ca pe dreapta am un tip de roca iar pe stanga altul. nu inteleg nimic, sunt uimita, in continuare, de modul in care pamantul sau, cum sa-i spun corect, roca s-a stratificat. vad roca gej/ galbena, roca gri deschis, roca gri inchis, roca portocalie.



acum pare ca mineralele au vrut sa scrie ceva si sau jucat atunci cand s-au depus/ transformat in piatra.

insa momentul cel mai plin de adrenalina si spectacol, a fost atunci cand am urmarit si ascultat cum bucati dintr-o stanca se desprindeau si cadeau. sunt aproape sigura ca bucata de stanca care deja se crapase/ departase usor in/ din peretele din care facea parte cu ceva timp in urma s-a mai sfaramat si imputinat semnificativ la intre timp, pana la acest moment de seara cand eu scriu.

dau mai jos un filmulet… scuzati momentul meu de panica, de cateva secunde, in care instinctul m-a condus, prima si singura mea reactie a fost sa fug.

asa bucata mare de roca ramane fara varf…

poveste cu zapada

5 Ian

intotdeauna m-am bucurat mai mult de aerul rece de (pe) munte si frigul de acolo decat de cel din bucuresti. si am multe explicatii pentru acest lucru, pe care de altfel nici nu o sa ma straduiesc sa le desfasor aici. mai spun doar ca, in general, nu-mi place gerul decat atunci cand pisca de fata si e atat de rece ca nu mai poti respira. evident ca senzatia asta o am doar cateva minute pentru ca in urmatoarele sunt inghetata bocna si chiar nu ma mai pot misca sau respira. apoi nu imi mai place gerul.
in pre-ajunul craciuniului urcam pe munte, pregatita sufleteste, gandeam eu, pentru drumetie si fuga de munca. mi se parea extraordinar ca pot sa inchei activitatea muncitoreasca cu un mers sanatos pe munte si un craciun fara nicio pretentie. ajunsa pe munte m-am gandit ca intoarcerea va fi atunci cand o fi sa fie, cand sufletul, mintea si picioarele vor spune, acum.
conditiile meteorologice aratau vreme buna, calda la poale si calduta sus – gandindu-ma ca nu va ninge, nu va fi viscol si nici ger. deci, daca elimini toate aceste elemente devastatoare, vremea se preconiza numai buna de o excursie pe munte. acum stau si ma gandesc cum de nu am luat in calcul nivelul zapezii… asta m-a luat prin surprindere. m-am gandit ca va fi zapada, aveam parazapezi, dar chiar sa innot in zapada pana la genunchi… pana la urma, mersul prin zapada, care pare o nimica toata cand o faci pe o distanta scurta, devine un exercitiu fizic si psihic de cel mai inalt nivel pentru niste oameni obisnuiti atunci cand mergi 4 ore prin zapada surprinzatoare.
am remarcat, asa ca o invatatura de minte, cat de diferit este peisajul iarna, cu zapada. in jurul tau numai zapada, semnele care iti indica traseul sunt in fata ta si le vezi, esti linistit, mergi in directia lor. totul pare atat de neted… incepi sa mergi si intelegi. cand zici ca esti pe un teren solid pentru ca sub bocancul tau se afla o zapada solida in stare sa te tina, cand prinzi incredere sa faci urmatorul pas, cand te-ai relaxat pentru ca deja ai facut al doilea pas si il faci pe al treilea, piciorul ti se afunda juma’ de metru si tot organismul tau e zguduit de caderea brusca, toata energia ti se pierde exact prin bocancul prabusit in gol, corpul tau se inclina sau chiar cade datorita diferentei de nivel si a zdruncinaturii. cateodata te afunzi cu amandoua picioarele si te ingrozesti ca nu vei avea forta sa te ridici. esti greu. corpul tau nu e pregatit pentru o astfel de cadere. chiar daca dupa o vreme devine incordat, tot cade. muschii ti se contracta si incep sa te doara. nici macar nu mai vezi unde calci. te intrebi cum ar trebui sa procedezi. exista ceva ce poti sa faci? celui care merge in spatele tau ii este mai usor. calca pe urmele tale. el nu mai are nicio surpriza. stie cand se afunda in zapada, isi poate pregati corpul si mintea pentru pasii pe care ii are de facut. dar tu ce faci?! tu nu stii unde sa calci… picioarele nu te mai asculta. vezi un petec de iarba si te gandesti ca acolo e sigur un teren solid care te-ar putea tine… insa piciorul tau e mai mare decat acel petec si petecul de iarba nu te tine. piciorul iti aluneca si se afunda in zapada. energia pe care ai reusit sa o strangi gandindu-te ca petecul de iarba te va salva, ti se risipeste iar. stii ca trebuie sa te ridici si sa faci urmatorul pas. unde sa-l faci? sa te increzi in iarba sau in zapada? nu poti avea incredere in niciuna. asa ca decizi sa infrunzi direct zapada, in piept, cum se spune. stii ca nu poti decat sa-ti tragi piciorul din groapa si sa faci urmatorul pas. cum o fi… va fi cadere sau nu. mergi. ba te mentii la suprafata, ba te afunzi. acum ai inteles, stii ca va fi cadere, asa ca te pregatesti. corpul incepe sa se obisnuiasca, dar nu se relexeaza. muschii raman incordati si nu te mai intereseaza unde calci. nu crezi ca poti construi un drum strategic bazandu-te pe sfarcurile de iarba care ies la suprafata ici colo. nu mai esti atent la zapada, nu te intereseaza sa o inveti cand, cum si unde e/ devine tare. pentru tine nu mai exista asa ceva. vrei doar sa mergi si sa-ti termini treaba, sa ajungi la sfarsit. nimic nu te poate ajuta, nici macar cand celalalt e in fata si deschide poteca. amprenta lui e mai mica decat a ta, asa ca tu simti ca te afunzi. tot tu trebuie sa-ti ridici picioarele din groapa… si parca nici nu are mersul tau… nimic nu te ajuta… nici iarba, nici zapada, nici prietenul, nici corpul.
vremea chiar a fost buna pentru un traseu de munte, iar excursia reusita. vant, pe alocuri, pe creasta. soare si nori din cand in cand, fara precipitatii in primele doua zile. chiar calda, de mers doar in polar.

inghetata si bere

26 Dec

petrecerea de craciun (GfK), deceniul implinit (eu), castigarea premiului pentru evenimentul anului (popeasca) au creat un cadru ideal pentru nostalgia anilor trecuti. primul eveniment organizat de popeasca in GfK (in bugetul alocat de firma pentru distractie). la primul ei eveniment a fost in echipa cu mine. a se consemna anul 2005. cica parerile unora despre mine nu erau tocmai pozitive si au avut grija sa o atentioneze. in ziua de astazi popeasca se declara multumita ca m-a cunoscut atunci si chiar in organizarea evenimentului. ce a fost cu acel eveniment?! un picnic la snagov, in complexul sportiv, in care am mai organizat niste jocuri pe uscat si o intrecere cu barca pe lac. am facut gratar, cu un gratar al nostru si altul imprumutat. unii s-au chinuit sa inalte niste zmee. altii au mai stat la undita. totul era minunat si lumea se simtea bine. chiar a existat colaborare in toate. problema era ca ne ramaneau bani. si pentru ca nu ne puteam intoarce in firma cu banii, am facut o lista de lucruri/ produse pe care le-am fi putut cumpara de la chioscul complexului. lista s-a dovedit a fi scurta – inghetata si bere. asa ca, am cumparat inghetata si bere. cum se termina un rand, cum mai mergeam sa cumparam inghetata si bere. nu s-a plans nimeni ca nu ar merge combinate. apoi seara, ca un facut, microbuzul, care trebuia sa vina sa ne ia, s-a ratacit si nu a mai gasit drumul. asta a fost minciuna cand am dat primul telefon sa aflam de ce intarzie. cred ca de fapt nici nu plecase cineva dupa noi… am asteptat mult si bine… se golea complexul si noi tot la colt de complex eram. un nenea cu o duba si-a facut mila de noi si ne-a luat. cred ca mai ramaseseram vreo 10. eram ingramaditi in duba, bancheta din spate era pe doua randuri… dar ne distram. cum a tipat popeasca cand a vazut microbuzul nostru si apoi noi toti dupa ea…

cu ea

27 Aug

Si-a propus sa aiba niste zile ale ei. Sa nu faca nimic, sa citeasca, poate chiar sa termine cartea, sa viseze, sa leneveasca, sa gateasca. Se astepta sa vina, in una din zile. Intr-un fel, se bucura ca stia cand vine si ca nu o dezamagea niciodata.
Dimineata e lenesa si mai petrece ceva timp in pat cu niste ganduri ale ei. E in stare de veghe si se ambitioneaza sa mai doarma ceva. Se foieste dintr-o parte in alta. De data asta visele nu se leaga… foiala asta chiar a inceput sa o oboseasca si in curand ajunge sa-si doreasca sa faca ceva concret. Se scoala hotarata sa faca lucruri mari. In primul rand sa manance. Apoi sa nu faca nimic toata ziua, poate o plimbare pe seara, prin oras, intr-un loc pe care si l-a amintit de curand si in care nu a mai haladuit de mult. Pe intuneric.
Zilele trecute a dat peste o carte care i-a amintit de cineva. Si-a propus sa o citeasca cat de curand. Acum are tot timpul pentru ea si carte.
E deja mijlocul zilei si totul a decurs conform planului, e calma si nu are nicio asteptare pentru ceva mai dinamic, agitatia cu care s-a obisnuit… drumurile, efortul fizic. Dar iata ca cineva se gandeste la ea si are nevoie de o incurajare, de o aventura, de forta ei, de calmul ei, sa spuna lucruri grozave, sa se planga, sa alunge raul si sa capete incredere, sa uite. Ii suna telefonul. Asculta. A decis sa-si traiasca starea psihica si sa-si suporte gandurile nebunesti in cea mai treaza stare a constiintei. Suna frumos ce spune… nu mai bea, nu mai fumeaza si a luat cea mai buna decizie din ultimele luni… s-a eliberat… a dat-o pe usa afara, de dimineata. Nu mai suporta. Au fost luni in care a suferit, a innebunit. Ea, ea, ea… Asculta. I se pare surprinzator si comic in acelasi timp. E o explozie. Au mai fost cateva incercari de eliberare. Mi-am dat seama ca nu ma iubeste, doar ii place sa ma subjuge, sa se joace cu mine. O sa se marite, o sa faca copii si o sa fie o grasa. Atat. Rade. Din ce imi povestesti suna ingrozitor si vorbesti cu patos. E o decizie sau doar te alinti? M-am gandit serios toata noaptea, ma gandesc de mult. Ma gandeam daca iesi cu bicicleta, vreau sa fac miscare, mergem cu trenul pana in… apoi urcam… coboram pana la… mergem si stam la aer curat. Ii suna foarte tentant ideea de a merge pe coclauri si de a dormit in aer liber, de macat o mamaliga pe plita. Insa a luat o hotarare. Ea. Ramane cu ea.
Citeste.
Vine.
Asteapta curioasa durerile.
Simturile ii sunt treze si urechile asculta, desi durerea ar trebui sa se simta, nu sa se auda. Deocamdata nimic.
Mai pe seara… Le urmareste intensitatea.
Explica de ce nu ia nimic pentru inlaturarea durerii. Ca vrea sa o simta, cum, cat, unde. Sa nu influenteze cu nimic. E atenta la tot ce i se intampla. Si, totusi nu e normal sa suporti durerea, chiar daca e normal sa te doara… de ce nu iei nimic pentru durere? Nu mai stie. Durerile sunt pentru ca ceva in interioul ei se contracta si se curata. In mod natural, asa e dat… Ca uneori lucrurile o iau razna si habar nu are ce si de ce. Ca a observat ca atunci cand elimina durerea in mod artificial, organismul ei nu mai lucreaza, devine lenes. Nu s-a gandit niciodata daca ar suporta la fel de indargit o alta durere pe care ar avea-o… asta i s-a intiparit bine in minte. Ca vrea sa o simta, sa o suporte… si e bine atunci cand e doar cu ea.