Arhiva | povestiri RSS feed for this section

miscari

25 aug.

Sunt niste margele lungi, puse neglijent in jurul gatului. Se joaca cu ele tot timpul. Fie ca asculta, fie ca vorbeste. Bluza e alba iar margelele sunt contrastante. Mi se pare culoarea perfecta pentru imaginea pe care o am in minte. Totul devine contrastant cu locul unde ne aflam. O adunare cu multi oameni in jurul unor mese puse in forma de u si un domn care (ne) vorbeste. Le innoada, isi baga mana prin ele si le invarteste, rasuceste, trage de ele, le apuca cu amandoua mainile si le ridica deasupra capului, se intinde usor. Le trece prin par. Are parul negru, lungime medie, cu volum. Cateva fire din fata se zburlesc putin ridicate de firul de margele, iar apoi cad moale. Repeta miscarile prin par de cateva ori. Isi lasa capul putin pe spate. Nu lasa deloc margelele din mana. Cel mai mult ii place sa se intinda si sa si le ridice deasupra capului, trecandu-le prin par. Sta cu mainile suspendate in aer cateva secunde inainte de a le da drumul. Cand le da drumul, nici nu cad bine si le apuca de punctul cel mai de jos si le invarteste pe deget pana sus, la baza gatului, unde nu ar mai putea sa stranga, ca si-ar face rau. Apoi le da drumul usor de pe deget. Cateodata mai aduce si cealalta mana in ajutor, cand le invarteste pe deget. Ca si cum ai rasuci ata pe o papiota. Pare absorbita de jocul asta. Ma gandesc ca se gandeste la ceva si sigur simte o oarecare relaxare dar si plictiseala, combinata cu nerabdare. Ma gandesc la nerabdarea si emotiile care te cuprind cand stii ca urmeaza sa faci ceva extraordinar, cand vei fi fericit. Are fata luminoasa si bucuroasa. O fi de la bluza, de la margele?! Imediat o asociez cu o fetita care stie foarte bine unde este si ce are voie sa faca, insa nerabdarea si bucuria pentru joaca si pentru ceea ce numai ea stie e mare si o infraneaza jucandu-se cu margelele. E un joc. Si se exprima. E in stanga mea, nu stiu sa mai fi vazut vreodata aceasta fetita… Ma face sa zambesc la fericirea si senzualitatea pe care o exprima. Ma aplec la urechea ei si ii soptesc „Esti bucuroasa?”. Isi intoarce fata la mine, cu ochii mari si zambitori, si rade de emotie, ca a fost surprinsa, „da!”. „Te jucai cu margelele!”.

Reclame

cand sa pleci capul

27 iul.

Invatatura crestina spune ca daca un aproape iti da o palma, raspunsul e sa intorci si celalalt obraz. Si atunci cand iti da si cealalta palma, sa-l iubesti.

Asa cum ii sta bine unui cumatru intelept, mai acum ceva timp, Cumatru’ povestea ceva invataminte religioase prin intelegerea faptelor/ intamplarilor din viata lui reala si cum s-a gandit el la ele. Spunea ca s-a hotarat sa nu mai vorbeasca de rau pe nimeni, sa nu mai injure si sa nu se mai uite la oameni, ca sa nu fie tentat sa-i judece. Ca profesoara nervoasa din liceu, era nervoasa si uracioasa pentru ca era bolnava, cancer. Elevii o urau pentru felul cum era. A aflat acest adevar tarziu, adica acum. Asa ca, el exerseaza. Eu, mi-am profilat imediat diverse situatii in care fac ceea ce el spunea ca nu vrea sa mai faca. Si am gasit cateva. Insa, cum ramane cu palma?! De cele mai multe ori, da, ramane data. Ceva se intampla in interiorul si mintea mea cand cineva tipa la mine. Nu mai sunt in stare sa spun nimic. Pot doar sa fac ceva. Sa fug.

Mai acum ceva timp ma intorceam de la mare dupa cateva zile minunate in care ne-am simtit bine cu totii. Si nu pentru ca ne-am imbatat ne-am simtit bine, ci pentru ca am fost multi si fiecare vroia ceva si totusi sa facem ceva impreuna, am avut de cine sa radem – unul de altul, am jucat whist sau pur si simplu am stat. A fost relaxarea dupa o lunga perioada aglomerata, cand te vezi undeva departe de munca si iti vine sa razi din orice. Cam asa eram. Adulmecam orice vorba, gluma buna sau proasta, parca o intrecere in spontaneitate si vorbarie.

Aglomeratie pe sosea, desi era luni seara. Pentru ca nu ne mai grabeam nicaieri, am decis sa oprim sa luam niste fructe. Parchez in spatele unei masini, in spatele meu vine alta, un papuc. Masinile curgeau a lene pe langa noi, una cate una. Cred ca erau doar trei masini oprite. Pentru ca am o pasiune in a observa lucrurile din jurul meu, mai ales oamenii, am timp si spatiu suficient sa ma uit cu atentie in jur, adica la oameni. Unei femei ii este rau si Barbatul cu care este, probabil sot, se tot invarte sa-i aduca apa, sa-i mai dea/ faca diverse. E usor agitat. Despre ea nu pot sa spun nimic. Doar ca e trista si are o fata trasa. Mai mult nu-mi spune. Trag concluzia ca-i este rau. Sunt cei care au coborat din papuc.
Ei nu cumpara fructe. Noi ne luam fructele si sarim in masina. Exact cand pornesc motorul si ma pregatesc sa ies dintre masini, se aude in spate un tractor. Face un zgomot infernat. Ca sa fiu sigura ca ies bine, bag in marsalier si dau putin cu spatele. Desi se mergea in coloana, nimeni nu face o fapta buna sa ma lase sa ies. Tractorul se aude din ce in ce mai tare. Probabil ca tot uitandu-ma sa ies am dat mai mult cu spatele decat trebuia. In acel moment vad in fata masinii mele Barbatul care incepe sa tipe si sa-mi spuna ca sunt proata, tampita, ca omor oameni pe strada, ca cine mi-a dat carnetul… Gesticula si tipa in continuu, ca sunt proasta si omor oameni pe strada. Am ramas blocata. Era harmalaie mare in jur si deodata cineva in fata mea tipa la mine si ma injura. Cred ca pe langa zgomotul dat de tractor, afara se auzea foarte tare si senzorul meu de parcare care creste in intensitate pe masura ce distanta fata de obstacol se micsoreaza. Simt cum ma inrosesc si am sangele in cap. Ma gandesc sa spun ceva, insa stiu ca o sa-mi tremure glasul. Deschid geamul sa-l vad mai bine si sa-i pot vorbi. Habar nu aveam ce sa cred, daca am lovit-o sau nu. Era un gol in mintea mea. Nu puteam pune cap la cap faptele si nu-mi aminteam de nici un zgomot care sa semene cu o lovitura. Imi aminteam doar zgomotul dat de masini, foiala din masina. Dar cum as fi putut sa lovesc masina din spate la modul in care m-am miscat eu, doar am lasat masina sa curca in spate si am miscat de volan… Gasesc resurse sa spun “Am lovit-o?”, cu o voce joasa, insa ma uit in ochii lui si cred ca par serioasa. Intre timp sunt mandra de mine ca am avut o replica asa simpla si la tinta, ca mi-am pastrat calmul, nu am tipat si eu cine stie ce tampenie sau sa spun vorbe prea inteligente pe care el sa nu le inteleaga, gen, sa-i fac morala ca nu asa se vorbeste cu o doamna. Prind curaj. Barbatul face o pauza foarte scurta, cat sa-si traga sufletul, apoi incepe iar sa tipe si sa gesticuleze. Se misca de colo, colo. Eu intreb inca o data “am lovit-o?”. Imi spune “nu, dar mai aveai putin, toanto!”. Si continua cu “proasto, cine ti-a dat carnetul, omori oamenii pe strada”. Concluzia ca nu i-am lovit masina ajunge in mintea mea acolo unde trebuie, e procesata si iau decizia sa ma car de acolo cat mai repede. Barbatul se invarte in jurul masinii mele si se trage cu mainile de par. Intre timp, Tamara face pe curajoasa si vrea sa apere onoarea prietenei, asa ca deshide portiera si spune ceva, cu intentia clara de a se da jos din masina, pentru a avea prestanta. Doua voci se aud disperate, „Tamara inchide usa!” O voce ii face morala ca nu era cazul sa intervina pentru ca nu ea este autorul inchipuitului accident usor si nici victima molestarii. Iar o alta voce ii spune sa-l lase in pace, sa-l ierte, e nervos fiindca sotia lui este bolnava. Aceeasi voce isi recunoaste neatentia la volan si forteaza intrarea in coloana pentru a fugi de incident.

Apoi m-am gandit ca trebuie sa fi avut un stres foarte mare daca a avut acea rabufnire nervoasa. Nici acum nu stiu cu ce am gresit si cat de aproape am fost sa produc coliziunea. Nu mai conteaza. Mi-a parut rau ca l-am suparat, dar intr-un fel m-am bucurat ca i-am dat ocazia sa se descarce. Asa, macar mi-a dat mie, o necunoscuta, o palma verbala si nu sotiei o palma reala. Asta doar daca va intelege.

fetisuri

25 iul.

Ador camasile. Mi se par foarte sexi. Camasile cu maneca lunga. Sunt putine camasile pe care le-am cumparat pentru ca aveam nevoie. Foarte probabil sa fie vorba de primele camasi pe care mi le-am cumparat cand am inceput sa am banul meu si pentru ca aveam nevoie de o tinuta business. Altfel, cumpar camasi cand nici nu ma gandesc. Cand vad o camasa stiu exact daca imi place sau nu. Nu acelasi lucru as spune ca se intampla cu vreo fusta sau alt obiect vestimentar de care sa am nevoie in viata de office. Rar am avut dubii in ceea ce le priveste. E unul dintre putine lucruri despre care stiu exact daca imi place sau nu.
Am camasi care imi plac foarte mult si as fi in stare sa le port tot timpul. Sunt preferatele.
Cand eram copil mama nu-mi cumpara camasi… se gandea ca sunt fata si trebuie sa ma imbrac in fusta si rochie. Poate ca nici nu se gaseau. Eram fascinata de camasile tatalui meu. Puteam sa iau de la fratele meu, insa nu-mi placeau… erau tot timpul albe, albastre, bleu… camasile de scoala. Tata dispunea de o varietate mai mare. O data mi-a atras atentia o camasa in patratele de alb si negru pe care nu o purta. Nu mai stiu de ce… poate ca nu-i placea sau nu-i venea bine. I-am luat-o si am inceput sa o port eu. Era mare de mine, dar nu conta… aveam camasa. Manecile ei scurte m-au avantajat. Cel mai mult mi-a placut sa port camasa alba brodata pe care tatal meu a purtat-o cand a fost mire. Eram adolescenta. Cred ca lui nu i-a placut niciodata… sa poarte un barbat camasa brodata?! Se si demodase, e drept. El nu mai era tanar… Am purtat-o eu… pana s-a rupt. Pentru ca era cu maneca lunga si tatal meu are maini mai lungi decat ale mele, a trebuit sa o modific. A doua problema mi-au dat-o mansetele, care erau facute pentru butoni. Nu putea purta butoni iar nasture nu mai puteam aplica. Am scurtat-o facand un tiv dublu in zona mansetelor, la baza lor, iar mansetele le-am cusut putin la baza de sus si le-am dat o forma conica. Am mai ingustat putin largimea manecii pornind de la baza mansetelor si pierzand in sus, astfel incat largimea manecii sa fie numai buna pentru grosimea mainii mele… eram slaba, de altfel. Mansetele le purtam tot timpul indoite. Astfel, tivul dublu nu se mai vedea, fiind acoperit de mansete. Camasa imi dadea un aer hippie si mai toata lumea admira frumusetea broderiei. Eram deja studenta. S-au rupt mansetele si gulerul. Am taiat gulerul si mansetele. Am cusut-o si am facut-o ca o camasa de noapte. Am purtat-o asa o perioada… insa era mai greu de potrivit si nu-mi mai placea asa mult. O am si acum.
Desi le ador si le cumpar, avand chiar mai multe decat categoria bluze (tricouri pentru doamne), nu le imbrac. Ca sa imbraci o camasa e nevoie de disciplina. Sau de o menajera sau de o mama sau de o sotie. Trebuie calcata. Pentru ca-mi lipseste disciplina, imi pregatesc tinuta zilei chiar in dimineata zilei. Se intampla rar sa am o intalnire de business si sa fie nevoie sa fiu chiar la patru ace. Atunci ma pregatesc de cu seara. Altfel, daca nu e musai, nu ma scrobesc. Probabil va este greu sa intelegeti de ce mi-e greu sa calc o camasa, iar povestea mea nu e credibila, din moment ce sigur stiu sa calc si oricum imi calc fusta sau bluza tinutei de peste zi. Oarecum. Le calc doar daca sunt foarte sifonate si chiar se calca mai repede decat o camasa, ca nu-i nevoie sa faci dunga si exista doar doua parti pe care trebuie sa le calci. Si, nu stiu cum, dar bluzele nu mi se fisoneaza… le scutur cand le intind la uscat si le impachetez frumos cand le pun in sifonier, dupa uscare.
Ultima data cand am intrat intr-un magazin in cautarea unei rochii, aproape ca am plans dupa o camasa… nu mi-am cumparat-o, dar am inteles. Atunci am hotarat sa pun in aplicare „saptamana camasilor”. De luni incepe a doua editie. Determinarea vine din timpul castigat pentru gospodarire prin lipsa masinii. Daca as fi avut masina, sigur as fi fost acum pe niste drumuri. Fara, m-am gospodarit. Ce inseamna „saptamana camasilor”? Ca timp de o saptamana ma imbrac in fiecare zi cu cate o camasa. Si ca sa duc la indeplinire planul, imi calc cu o zi inainte toate camasile necesare acelei saptamani si chiar mai multe, sa am de rezerva in cazul in care intr-o zi ma trezesc cu fundul in sus si nu ma hotarasc cum sa asortez culorile. Prima data cand am pus in aplicare acest plan a fost foarte distractiv si am fost foarte serioasa in aplicarea lui.

Aaaaaaaaaa, gandacul!

18 iun.

Astazi la birou, un gandac rosu de bucatarie, a aparut din necunoscut pe biroul unor tinere fete concentrate in fata unui calculator si a creat un moment de panica si agitatie. Toata lumea curioasa sa vada gandacul si sa intretina panica sau sa sustina emotional victimele! Tipatul de spaima, sunt convinsa, s-a datorat surprizei si apoi neplacerii de a avea un daunator chiar sub nas, sa-ti umble pe masa, pe tastatura ta, dupa ce a umblat prin cine stie ce alte locuri. Adevarul e ca, daca stai bine si te gandesti, te intrebi cum de poate o multinationala sa faca gandaci la 6 luni dupa ce s-a mutat intr-o cladire noua, clasa a, in pipera, iar gandacii sa se gaseasca peste tot, in bucatarie, in sufrageriile muncitorilor, pe masutele muncitorilor. Cum poti sa mai muncesti cand te gandesti ca oricand poate sa vina iar gandacul pe langa mainile tale, sa ti se urce pe picioare, sa-ti calce pe lucruri… Vine barbatul hotarat sa omoare gandacul, dar el nu se lasa, alearga foarte repede si se ascunde foarte bine. Nu mai e de gasit… Insa nu te lasi si cauti gandacul, rascolesti lucrurile… pana la urma, gandacul e atat de ametit de harmalaia pe care a creat-o incat se hotaraste sa fuga catre un alt birou, sa fuga de responsabilitatea locului cu care se obisnuise si sa gaseasca unul mai linistit. Probabil s-a uitat putin printre picioarele tuturor, si-a rotit capul si si-a dat seama ca acolo unde e lumina mai multa, e sigur un loc mai linistit. Asa ca a zbuchit-o spre stanga. Ghinionul lui… a iesit pe culoar si, chiar daca mocheta este portocalie si foarte aproape de culoarea lui naturala, miscarea lui in zig-zag deseneaza umbre perceptibile de dusmanul isterizat care isi napusteste talpile asupra lui. Uite-l! Buf, buf! Aaaaaa!
A murit gandacul!

Am avut un singur gand. Caminele din agronomie pline de gandaci, mai ales in vacanta de vara cand se goleau si era foarte cald. Erau gandaci mari si gandaci mici, puii lor. Si misunau… era greu sa prinzi vreunul. Mama, oare cati microbi plimbati de ei am inghitit cat am fost studenta?! Se gaseau cam in toate caminele. Mai multi sau mai putini. Cred ca, pe vremea aia, nu mai tipam cand ii vedeam insa stiu ca-mi era scarba. Totusi…

serendipity

10 iun.

indraznesc sa postez in cinstea acelei seri minunate petrecuta intr-o gradina, cu un ceai in fata, alaturi de niste prieteni vorbareti, alungati acasa doar de o foame enervanta. o seara perfecta de leneveala si spus povesti. e doar momentul de final care a incheiat seara. se termina si ei plecau…

Mosu’ a luat-o pe suzi

10 ian.

Intr-o noapte de prin preajma ajunului craciunului, un baietel de doi ani l-a vazut pentru prima data pe Mosu’. Probabil parintii au pregatit bine terenul si i-au povestit copilului de ce se impodobeste bradul, au impodobit bradul impreuna, au ascultat colinde, au invatat colinde, l-au invatat sa nu traga de globuri (te uiti la ele, pui mana si atat), ca in seara de ajun un mos imbracat in rosu si cu barba vine cu sania lui trasa de reni la copiii cuminti si le aduce jucarii minunate. Orice copil trebuie sa inteleaga bine conditia: sa fie cuminte. Altfel, nu primeste nimic pentru ca Mosu’ nu se va opri pe la casa lui. Si jucariile lui le duce altor copii. El, in general, ii ajuta pe copii si le da daruri multe. Deci, daca meriti, primesti. Daca nu, alta data.
In seara de care povestesc eu, Dudu era pregatit pentru a-l primi pe Mosu’ si Mosu’ chiar a venit la el cu sania pe care a las-o in fata blocului… Barba are, burta are, batran pare, sac plin de jucarii are… E rosu tot si imi pare tare caraghios cum se stramba. Adultii se bucura tare si i se adreseaza politicos. Il primesc in casa, asa ca presupun ca e Mos Craciun. Mi se confirma din toate partile. Bine ai venit la noi, Mos Craciun! Treaba devine dificila cand Mosu’ vorbeste cu mine si pune tot felul de intrebari. Cand Mosu’ imi spune sa stau in bratele lui, pe genunchiul lui sau sa-l pup. Parca l-as mai pupa, ca data trecuta cand l-am pupat mi-a dat o jucarie. Si am incredere, e mama langa mine si ma incurajeaza cand sa ma duc sa-i cer sa-mi mai dea si tot ea imi aminteste sa spun multumesc… Toti adultii din jurul meu se distreaza de minune cand ma vad ca ma stramb cand simt barba lui pe obrazul meu… tot respectul pentru mos, dar barba inteapa si eu nu-l cunosc pe Mosu’ asta. Iese cu tipete de veselie si exclamatii felurite cand pun mama pe cate o jucarie… E bucurie mare… Adevarul e ca si eu ma bucur, zambesc cat pot eu de tare/ mare, atentie, cu gropite in obrajori… Astea sunt de la tati. Si unde mai pui ca fiecare adult din incaperea aia ma indeamna sa fac ceva, se baga in seama ba cu mine, ba cu Mosu’, ba sa fac aia, ba sa nu fac aia… eu vreau decat sa trantesc jucaria asta si daca nu primesc o masina mare, promit ca fac urat si nu mai spun si fac nimic din ce imi tot soptiti voi pe la urechile mele… o sa va iert daca nu va avea roata de rezerva… dar sa fie una mare… Sunt unii care tot pozeaza dar nu ma las, eu ma misc tot timpul… Ha, tati s-a si enervat ca nu stau locului si nu ma poate prinde intr-o poza misto. Sunteti multi si nu mai stiu la cine sa ma uit… Sa ma duc sa mai cer o jucarie? Asa e, sacul e inca plin… Asta e usor, sa ma duc si sa mai cer. E suficient daca spun „mai vreau”. O sa fie evident ca mai vreau o jucarie… Sa spun un colind? Dar nu am chef acum… mai lasati-ma putin… dupa ce vad toate jucariile din sac… atunci mai vorbim despre colind. Aaa, si in niciun caz nu ma duc sa stau pe genunchiul lui… nu-l cunosc… jucarii poate sa-mi dea… si poate ca-l si pup, desi are parul ala ciudat pe fata. Niste copii au nevoie de suzi meu? Ce chestie! Dar ei de ce nu au? Sa le dau pe toate lui Mosu’ care sa le duca la niste copii care nu au? Ce chestie… si mosul asta inca mai are jucarii… Mami, chiar le-ai adus pe toate… Daca le dam? Asta ma intrebi? Le dam, de ce nu! Daca copii aia nu au… Si mosul asta inca mai are jucarii sa-mi dea. Vedem diseara ce facem… om gasi o suzi… acum ma distrez foarte bine, am energie, ma joc cu jucariile astea noi, cu masina mare, cu oamenii mari care vor sa fie copii… E super!
Si asa trei zile am fost nervos ca nu mai aveam suzi si m-am incapatant sa nu dorm fara ea. Am plans mult. Nu am impresionat pe nimeni si nu s-a aratat niciunul milos. In cele din urma am obosit si am uitat. Nici o suzi nu mai exista in casa asta… ca cica le-am dat eu, de buna voie, lui Mosu’ ca sa le duca la niste copii!

Mai exista un mos, dar acela aduce nuielusa sau bomboane. Cumva conditia este aceeasi dar iti mai cere sa si muncesti pentru bomboanele pe care le primesti. Nimic nu e gratis. Sa-ti cureti ghetele. Iar un lucru bun. Ii invata pe copii sa fie curati si ordonati. Macar o data in an. Adultii cunosc tot felul de trucuri… Asa cum o data in an, natural, ai voie sa nu dormi o noapte speciala. Noaptea dintre ani. Andrei e de parere ca e cea mai tare chestie pe care o poate face el la varsta de 12 ani. Sa piarda acea noapte si sa o faca sa fie si cea mai lunga pierdere de noapte din an. Nu intelege de ce nu ar avea voie. Asa ca i se da voie, cu speranta ca va renunta la idee si va adormi odata cu toata casa. E doar o data in an… Dar, nu, copilul se tine de cuvant. Cu toate ca toata lumea din casa sforaie bine si fratele doarme si el neintors, el se gandeste la un plan cum sa reziste. Sa faca lucruri si sa-si umple restul de dimineata cu chestii de facut si gandit. Si asa s-a facut 7:30 cand s-a luminat foarte bine afara si Andrei a pus capul pe perna si a adormit. S-a trezit tafnos si somnoros… d’asta zic parintii ca nu ai voie sa pierzi noptile… Suzi lui a fost pierduta intr-o zi, pur si simplu, ca intr-o doara, de niste parinti aiuriti si uituci. Copilul a inteles si a mers mai departe, fara suzi.

meci

18 nov.

T: credeam ca ai sa scrii ceva despre meci… dar nu ai facut-o…
Eu: exact asta am crezut si eu despre tine si mi-am spus ca te las pe tine sa scrii, ca tu esti fana… mi te si inchipuiam scriind cu patima. Cand colo, ce sa vezi… tu ai postat doar un filmulet…
T: da, atat

Nu stiu cu ce sa incep, ca s-a mai dus din efect. Impresia a ramas, ce-i drept, una puternica, de efervescenta, de ritm, de aventura, de ceva care te umple, poate fi suficient… pentru o clipa… nu pentru o viata… de primul lucru vazut si simtit intr-o viata de om… E ceva!
Meci de handbal. Ramnicu Valcea, Oltchim – Gyor ETO, 8 noiembrie 2008, Champions League.

T e pasionata de handbal, fascinata de joc, de puterea jucatoarelor, de strategia si istetimea lor. Ti-ar putea vorbi ore in sir despre handbal si jucatoare. Am mers trei gagici, una mai pasionata decat alta. Am facut si noi o echipa. T a venit cu idea, eu am venit cu masina, eu am condus, O a fost copilot. T a vorbit de bilete, eu am stabilit contactul din ziua 8, la ora 17, cu nenea cu biletele, O a dat telefon pentru contactul final. Am fost o echipa si toata lumea a contribuit cu ceva la organizarea evenimentului.
Cred ca sala Traian din RV este prea mica pentru cati oameni ar veni la un meci de handbal, cu marea dorinta de a sta confortabil. Confortabil nu inseamna „a sta jos”, ca asta e imposibil. Nu ai cum sa tresari, nu ai cum sa te misti, sa gesticulezi, sa injuri, sa te bucuri… e imposibil, daca stai jos… aia nu e traire si nici bucurie. Nu, dar sa te simti bine, nu amenintat, sa nu duci pe nimeni in carca, sa nu te impinga nimeni si daca tot te impinge, macar sa merite sa se imprieteneasca cu tine si sa-ti puna mana pe umar…
Acum imi vine in minte un sfat si nu ma tin: daca vreti sa stati jos (mai corect spus, langa un scaun), trebuie sa fiti la sala in jur de 17, poate chiar mai devreme… asa am auzit in jurul nostru, meciul incepand la 19. Noi am ajuns la 18, ca am plecat cu o ora intarziere din Bucuresti si jumatatea noastra de sala care ni se cuvenea era deja plina. Audienta e impartita in doua: o jumate pentru oamenii cu bilete, nevoiasi sau veniti de departe; cealalta pentru abonati. Asta nu a stiut ca ne spune noua nenea cu biletele… Fiti siguri ca jumatatea pentru abonati se umple pana la urma… tanjesti ore in sir dupa scaunele libere din cealalta jumatate, ii injuri facand referire la neamul lor de romani, de hoti, de needucati in ale statisticii… dar abonatii sunt niste domni si vin cand vor ei… asa ca jumatatea se umple… doua jumatati care se atrag si resping in acelasi timp. Ei isi permit sa fie relaxati, sa stea jos, sa vada meciul. Tu esti in jumatatea poporului… galeria e de partea ta… poporul e cu tine, impreuna sustineti echipa!
Acum, pe bune… meciul a fost ceva de zile mari. A meritat drumul pana acolo si mai mergem. Fetele au inceput sa se incalzeasca de la sase si ceva, cam o jumatate de ora. Apoi s-au retras usor pentru o intrare scenica mareata. Meciul a inceput la 19. Am inceput in forta, marcand cateva goluri. Portarul, Paula Ungureanu – m-a impresionat cum a aparat cateva aruncari. Eram pozitionate in partea cea mai din stanga a salii, in spatele tabelei de marcaj, in ultimul rand de scaune si in primul rand de oameni in picioare, care se tineau in brate, isi intindeau gaturile, se ridicau pe varfuri, vedeau franturi si simteau golul. Aflam scorul intreband… in mare parte nu am stiut scorul, nici cu cat s-a incheiat victoria noastra. Foarte interesant sentimentul… parca o traire si mai intensa, doar pentru ca erai convins, stiai tu mai bine, ca avem avantaj. Antrenorul avea oamenii lui de aparare si oamenii lui de atac. Ii arunca in joc doar ca sa-si faca treaba. Dupa inceputul in forta a venit, destul de repede, egalitatea pe tabela de marcaj, lucru care m-a ingrijorat, poate chiar un usor avantaj al oaspetilor… cum spuneam, nu stiam niciodata scorul adevarat. Apoi, incet-incet, am simtit ca avem avantaj. Nu prea reuseam sa facem contra-atacuri… si mi se parea ca se intra usor in apararea noastra… mi s-a parut…
Va dau niste poze, ca sa tac:
jumatatea plina, jumatatea goala

momentul zero



the end