cum te adresezi ospatarului, secretarei si femeii de serviciu

19 Iul

Acestea fiind spuse despre voi, sa scriu cateva randuri si despre ceea ce cred si fac eu.

eu fac asa: de cand am plecat de acasa, dupa cele 12 clase absolvite cu bacalaureat (si aleg aceasta varsta ca perioada de referinta pentru ca atunci consider ca am fost pe picioarele mele si a trebuit sa arat ca am bun simt), sa ma fac fata desteapta si sa ma realizez in viata, am vorbit tot timpul cu dvs., respectiv persoana a doua atunci cand faceam urmatoarele:

– eram intr-un mijloc de transport in comun si in fata mea erau persoane care nu dadeau semne de miscare si ma sileau sa pun intrebarea „Coborati la prima?”. Aproape indiferent de varsta in posesie a persoanei din fata mea. cred ca exceptie fac doar copiii, catre care ma adresez cu tu pentru ca mi se pare normal sa pastrezi copilaria cand discuti cu ei.

– eram intr-o coada si vroiam sa stiu cine este ultima persoana sau sa aflu ceva – „dvs. sunteti ultima persoana?” – asta se cam intampla cand mergi la doctor, sau esti la cec sau posta sa platesti/ cumperi ceva oficial si exista o suprapunere mare a cozilor de la acele multe ghisee.

– cand am inceput sa merg prin restaurante – a existat un moment in viata mea cand m-am ajuns cu banii dar in acelasi timp eram si flamanda rau… – ma adresam frecventa cu „fiti amabil”/ „fiti dragut” insa nimeni nu ma baga in seama, chiar daca ridicam mana si privirea mea era toata pe ospatar. cu siguranta ei stiau cum sa fie draguti sau amabili, doar eu eram invizibila de cele mai multe ori.

– de vreo 2 ani ne-am mutat, compania, intr-un bloc de birouri modern. exista femei de serviciu care vin cu o anumita frecventa prin toalete si fac curat. de fiecare data cand ma intalnesc cu ele zic „buna ziua”. si stiti ce am observat?! ele zambesc, te saluta si chiar sunt dispuse sa mai discute cu tine. iti spun daca e vreo problema.

– compania are cate o femeie de serviciu pe departament. cu fiecare cand ma intalnesc spun „buna ziua” si chiar intreb „ce mai faceti?” sau completez cu vreo observatie specifica zilei in curs „mie mi-e foarte somn”, „vai ce cald e afara”, „ploaia nu se mai opreste”. sunt intotdeauna dispuse sa faca si ele, la randul lor, un comentariu.

– despre secretare nu stiu ce sa spun… secretara mica ca o furnica vine la servici plina de purici… daca merg la o intalnire la un client, categoric sunt politicoasa. indiferent de varsta secretarei, fie ea si mica. cu secretare din compania unde lucrez sunt prietenoasa si vorbesc cu tu, adevarat, dar adaug „te rog”. n-au obligatia sa cante in struna tuturor mucosilor din firma…

Acestea fiind spuse despre mine, vreau sa cred ca sunt multi cei care raman politicosi fata de orice meserie sau om care practica o meserie inferioara lui. consider ca e doar o chestiune de respect fata de celalalt.

Anunțuri

discursul liber

16 Iul

mi-am spus de mult si de multe ori sa comentez despre acest subiect… iata ca intr-o zi caniculara, dupa ce am batut strazile si m-a batut si pe mine soarele in cap, am decis sa fac o postare.

zic ca trebuie, categoric, sa ai talent pentru a tine un discurs liber. cumva, talent de povestitor, sa ai capacitatea sa-ti mentii discursul pe aceeasi linie dar in acelasi timp sa fii si spontan si atent la reactia publicului, sa tii publicul atent si entuziasmat. cred ca unii au impresia ca daca e vorba de un discurs liber, cuvintele si ideile nu trebuie organizate… e suficient sa fii adaptabil.

am fost la cateva conferinte pe teme de ecologie, digital, media. multi dintre vorbitorii romani au fost foarte slabi chiar si cu o prezentare ppt pe perete. cand mergi la conferinte, vezi, aproape fara niciun efort, diferentele dintre vorbitorii straini si cei romani. mi se par simpatici vorbitorii cu miros birocratic, crescuti in comunism, neadaptati la comunicarea si marketing-ul modern prin niciun sfat sau training, care iti mai intorc si spatele atunci cand vorbesc. ei se misca, cu o atitudine de batranel intelept, cu mainile la spate, si iti vorbesc cu un ton sigur, de profesionist.

ca sa revin la discursul public, am intalnit, de curand un business development manager, de la o marca foarte foarte mare si premium. a facut o varza din discursul lui. nu poveste, nu idei clare, prea multe cuvinte, putine idei, idei nefinalizate. nu era deloc pregatit. ca un roman adevarat si-a spus ca merge si asa, fraierii aia care au magazine online or sa faca valuri in jurul lui pentru ca oamenii il au in buzunar pe el si nu pot sa faca plata online fara el, or sa caste gura si or sa saliveze la el, doar asa… deci, el era important, noi, astia care-l ascultam, deloc. slab… am fost foarte dezamajita de atitudinea acestui domn si pretentia ca ar putea avea un discurs liber.

cred ca cel mai simplu si frumos discurs liber e acela cand povestesti experiente personale, sa povestesti ceva ce ai facut sau sa vorbesti despre ceva in care crezi. ma gandesc ca atunci esti implicat si pui suflet. te gandesti ca poti da un exemplu si sa ajuti. poti incepe cu un astfel de discurs.

 

a fi mare sau a fi mic?

11 Mai

un copil proaspat botezat in bratele mamei foarte emotionate din cauza evenimentului, a musafirilor curiosi sa vada copilul, sa-l tina in brate si sa se mire de asemanarea cu tatal. si mama si mesenii sunt veseli, joaca de-a ursitoarele a inceput. trei fete tinere, imbracate in rochii de zane foarte colorate, cu cate o bagheta magica in mana, se invart in jurul copilului si ureaza. sa fie frumoasa (copilul e o fata), isteata, cuminte, sa invete bine, sa se realizeze in viata, sa fie sanatoasa si tot ce se poate spune de bine. ursitoarele vorbesc in versuri si au scenariul lor. vorbesc pe rand, ursesc pe rand si vegheaza asupra copilului. ursitoarea portocalie zambeste tot timpul si se face placuta copilului. copilul s-a prins ca e moment de veselie, ca e vizata sa fie un personaj important atunci, raspunde si zambete imediat ce fata portocalie ii urzeste de bine. in randul mesenilor sunt oameni mari si oameni mici. oamenii mici sunt impresionati de urzitoare si sunt curiosi ce pot ele sa fac cu baghetele. cred ca au putut si singuri (fara explicatii detaliate de la mame) sa faca diferenta intre zanele bune si zana cea rea – un baietel de vreo 4 ani a caracterizat-o cu sinceritate „esti cea mai urata”. apoi s-o fi gandit „trebuie sa fii cea rea”. e imbracata in negru si, da, copilul are dreptate, e o fata mai putin simpatica. apoi cateva glasuri striga, spre avertizare, sa se fereasca ca o sa vina vrajitoarea. sigur copiii astia sunt plimbati pe la teatru. cand sunt la teatru, le place sa comenteze tot timpul si chiar sa le sopteasca actorilor de pe scena ce sa faca si de ce sa se fereasca. stiu povestile pe din afara. si, totusi, jocul cu ursitoarele nu cred ca l-au mai vazut, insa ma gandesc ca toata joaca asta da impresia de basm, au identificat corect personajele, expozitiunea este clara – avem un bebe botezat, in bratele mamei, niste fete frumos imbracate, ca niste zane, au baghete magice si roiesc in jur, intriga se contureaza – fetele frumoase zic cuvinte de lauda si de bine – sa cresti mare si frumoasa, isteata si sanatoasa, etc, avem chiar si o actiune care atinge un conflict depasit cu succes – zana cea rea vine si agita spiritele, insa cele 3 zane o domina si renunta, suntem cu totii atenti la deznodamant – fetele frumoase se retrag si ele, copilul ii vesel. exact ce ne asteptam, noi oamenii mari. baietelul de 4 ani este in propria poveste si deznodamantul ei e altul – nu a facut-o mare?! dezamagirea i s-a citit in glas si pe fata.

colina carierei

27 Apr

ati fost vreodata intr-o cariera dey piatra? sa puneti piciorul in ea, sa va plimbati si sa va uitati cu atentie la straturile de piatra, sa ascultati linistea pustietatii si zgomotele rocilor in miscare?!

duminica, cand tot romanul sarbatorea pastele la un gratar, iarba verde si o manea, eu eram turista in tulcea si ma plimbam cu bicicleta pe niste dealuri. mi-am spus ca de data asta e timpul sa explorez si alta parte a zonei, asa ca o iau spre sud, departe de dunare, spre niste dealuri. fara obiectiv precis. am zis ca ma duc spre dealurile alea si apoi ce o mai fi…

pentru inceput am coborare, vreme de vreo 3 kilometri, insa nu-mi place pentru ca strada e cu piatra cubica si plina de surprize. trebuie sa franez cam mult, nu am curaj sa-mi dau drumul direct. piatra asta cubica e in valuri si tare inselatoare. merg cam cu 30km/ h. in plus, e vant si asta imi cam sporeste incordarea. ma gandesc ca am procedat prosteste ca nu mi-am luat casca la mine, acum mi-ar fi prins bine. imi si inchipui cum as putea sa nimeresc un sant si sa vin in cap. asa fac eu, imi inchipuiesc lucruri rele. zic in gand o rugaciune, sa ajung cu bine in vale, si merg mai departe. cand fac coborare imi place sa ma ridic in sa, chiar daca imi mai tai din viteza… imi place sa tai aerul. ajung. mai merg cativa metri si sunt aproape de baza poienitei pe care o vedeam de la fereastra bucatariei si pe care o si stiam ca exista acolo. deloc o surpriza, zona e plina de masini si oameni la gratare. muzica diversa si proasta, foarte tare. pedalez greu ca am o catarare cu inclinare usoara iar vantul imi bate in fata. ma foarte incetineste si ma enerveaza. sunt si eu de vina, ca nu mai am antrenament pentru asa ceva… ce sa fac… nu mai am timp. imi spun sa iau efortul fizic cu calmitate si ca am sa razbesc. merg pe sosea si ma uit ca proasta la oameni. ce mai distractie pe ei… ce bine ca sunt astfel de sarbatori, ca sa se distreze si romanul de rand. sa iasa la iarba verde si sa dea din burta pe o manea, sa se indestuleze si apoi sa se mangaie pe burta. sunt si multi tineri veniti in gasca. inca nu iau nicio decizie privind traseul. merg. mai am timp sa ma decid, doar sa depasesc multimea. soferii de pe aici se comporta de parca nu au mai vazut biciclisti pe drumurile nationale… primul lucru pe care il fac, cand ma vad, este sa claxoneze. mai merg si ma orietez spre ultima carare care urca pe dealul pe care tocmai l-am avut in stanga mea si care este invadat in vremurile acestea de sarbatoare. e grea catararea, trag de picioarele mele sa mai poata, parca nici nu m-am obisnuit cu bicicleta si nu mai stiu sa schimb vitezele, ma cam opintesc si imping bicicleta. ajung in varf si sunt cam dezamagita. nu am gasit nimic aici. un platou mic de roca exploatat si parasit. drumul nu continua nicaieri si decid sa ma intorc. tot nu sunt hotarata ce sa fac. ajung la sosea si ceva imi spune ca nu ar fi o alegere buna sa mai merg pe sosea impotriva vantului. o iau in sens invers. mai sunt cateva poteci care urca pe colina si ma gandesc pe care sa o aleg. raman la ideea de a exploata aceeasi colina. nu am plan si asta e intr-un fel bine, ca pot alege pe loc. asta e ultima gaselnita si fericire pe care mi-am lasat-o, macar atunci cand sunt cu bicicleta. romanii fericiti pleaca la casele lor. care cum poate. e miscare in jurul meu. vad o poteca, gen forestier, ceva mai lata decat celelalte pe care le-am vazut pana atunci, care se face in dreapta mea si pare sa atace drept colina. pe aici o iau. vad unde ajung… urc destul de mult. chiar si aici sus mai gasesc niste romani veniti sa sarbatoreasca la iarba verde. imi dau seama ca ajung aproape de locul unde se exploateza piata. mi-am amintit de locurile astea. am mai fost pe aici, pe dealul asta. nu-mi mai amintesc drumul, dar sigur am mai fost pe aici. pe cand eram copil si sub comunism, unii dintre noi, care se descurcau, ieseau la un gratar de carne. dar am ami fost aici, o data, singura, pe jos. depasesc zona in care sunt ceva obstacole care par sa interzica patrunderea dincolo – niste bucati de lemn puse de-a curmezisul drumului si care au infipte in ele cateva cuie. Nu e nimeni in zona si chiar pare sa fie totul parasit. mai intalnesc cateva casute, gen casuta folosita ca punct de paza, ruginite si singure. merg mai departe. ajung intr-o zona foarte gri si plina de praf gri, foarte fin. nu inteleg ce este. sunt in zona carierei, asta imi este clar. sunt pe un platou, deasupra unor straturi. si totusi de este cenusa asta multa?! si din cand in cand sunt niste ridicaturi de praf in jurul unor scobituri care au ca dop un sac de rafie strans si infundat. ma apropii de una din ele, trag sacul. descopar o gaura si pentru ca am piciorul pe ridicatura de praf de roca din jurul gaurii, praful incepe sa se scurga lin in gaura. ecoul e foarte lung si gandesc ca groapa trebuie sa fie foarte adanca si forata cu un scop. ma uit in jur dupa o piatra, ceva mai mare decat firele de praf gri, si o arunc in gaura. se duce, tata… ma uit in jur, sunt in continuare singura. insa se aud zgomote de tot felul – muzica ceva mai de calitate, grasuri. vin de peste varf, dar de data asta din fata mea, nu de jos de unde vin eu. inseamna ca mai sunt niste petrecareti dincolo de varf. ma mai uit in jur si vad cateva astfel de scobituri, si urme de sine. inteleg. sunt multe gauri forate special pentru a putea face explozia posibila. ma umplu de praf gri. ma uit in vale si se mai vad doua straturi sub mine. habar nu am care e distranta pana jos. deasupra mea mai sunt vreo doua straturi. zambesc. incepe sa-mi placa aventura mea.. acum stiu unde voi merge. in vale, pe drumul format de-a lungul carierei de piatra. de acum am coborare si zambesc cu satisfactie. un iepure imi taie calea si dupa cativa metri imi dau seama ca-l alerg. saracul, nu stie unde sa se opreasca. eu sunt pe drumul meu, el printre copacii din stanga mea. e cam naucit. pot doar sa observ picioarele lungi pe care le are. e un gri-maro, ca si tot pamantul de pe aici.

ajung la baza carierei de piatra. de aici de jos imi place mai mult, pare mai spectaculoasa si ai alta viziune. ori doar mi se pare si cand eram sus habar nu aveam sa ma uit la ea. acum o inteleg.

ma uimesc straturile de roca. nu ma pricep deloc in domeniul geologiei, dar imi pare ca pe dreapta am un tip de roca iar pe stanga altul. nu inteleg nimic, sunt uimita, in continuare, de modul in care pamantul sau, cum sa-i spun corect, roca s-a stratificat. vad roca gej/ galbena, roca gri deschis, roca gri inchis, roca portocalie.



acum pare ca mineralele au vrut sa scrie ceva si sau jucat atunci cand s-au depus/ transformat in piatra.

insa momentul cel mai plin de adrenalina si spectacol, a fost atunci cand am urmarit si ascultat cum bucati dintr-o stanca se desprindeau si cadeau. sunt aproape sigura ca bucata de stanca care deja se crapase/ departase usor in/ din peretele din care facea parte cu ceva timp in urma s-a mai sfaramat si imputinat semnificativ la intre timp, pana la acest moment de seara cand eu scriu.

dau mai jos un filmulet… scuzati momentul meu de panica, de cateva secunde, in care instinctul m-a condus, prima si singura mea reactie a fost sa fug.

asa bucata mare de roca ramane fara varf…

copaci

3 Apr

Imi plac copacii. Si cred ca pasiunea a inceput odata cu primul copac ce mi-a fost desenat si dedicat. Intr-o tura cu bicicleta am gasit niste copaci tristi, care existau si ei intr-o vale… in spatele lor se ridica un dig impotriva apelor mari care ar fi putut invada campurile. De fapt, nu stiu exact cat de tristi erau… e ceea ce am gandit eu. Sunt genul de capaci care traiesc in duplicitate, cand sunt invadati de apa si trebuie sa traiasca in apa, cand apa se retrage sunt nevoiti sa se descopere. Noua nu ne place cand suntem dibuiti si nevoiti sa ne aratam. Ei se dau de gol, arata ceea ce au trait, nu se pot impotrivi soarelui sau naturii. Nu au cum sa ascunda ierburile care au crescut pe ei, care s-au incolacit pe trunchiul lor si care, acum, cand apa a secat, s-au uscat si arata cat de posesive au fost. Ma intreb cat de grea trebuie sa fie pentru ei viata asta duplicitara… Care le place cel mai mult? Viata in umezeala sau in uscaciune? Tind sa cred ca umezeala e mai putin trista decat uscaciunea. Pentru copaci. Pe noi, oamenii, ne-ar enerva. Ne place sa fim umezi doar daca e placere. Si as mai putea mentiona despre gunoaiele pe care o apa mare si nervoasa le poate aduce de departe… gunoaie care invadeaza viata acestor copaci roditi cu scopul precis de a tine pamantul acolo unde este… e greu sa fii invadat si sa nu poti face nimic… te obisnuiesti… de fapt, nu fac decat sa fiu invidioasa pe ei… ca ei pot sa stea neclintiti, cu acelasi numar de ramuri si frunze, pe cand eu nu.

unii pot fi in continuare fericiti… sau pacaliti?!

prezenta pe proximitate sau implicare? sau ce?

14 Feb

Saptamana trecuta am fost invitata la un eveniment al unei organizatii non-profit cu ocazia implinirii a cinci ani de existenta. Chiar si aceste organizatii sunt niste brand-uri care trebuie promovate. Isi construiesc niste programe sociale si/ sau de mediu pe baza unui concept si deservind o cauza, dau un nume, gasesc un sponsor si incep implementarea, aduna voluntari si apoi masoara rezultatele. Eu am fost invitata pentru ca am facut munca voluntara pentru ei ajutandu-i sa desfasoare o cercetare (eu ca muncitor al GfK care a sponsorizat) cu ale carui rezultate au gandit un plan de afacere care le va permite sa gaseasca bani pentru a duce mai departe unul dintre programele sociale.
Recunosc ca la inceput am ignorat invitatia, lasand-o in seama omului de pr, apoi am uitat complet de ea. Mi se aminteste printr-un telefon si incep sa ma gandesc serios daca sa merg sau nu. Nu vreau sa incurc treburile. Cand promit ceva, fac tot ce-mi sta in puteri sa ma tin de promisiune. Ezit sa dau un raspuns. Beneficiarul muncii mele voluntare insista si chiar ma vrea acolo. Cand inteleg asta ma decid sa merg, desi locatia e departe de locul de munca si casa mea – mall rahova. Zic sa merg si ma tin de cuvant. La 18:30 (ora de incepere pe invitatie) ma infiintez la eveniment, primesc biletul de identitate, cadoul de bun venit si caut un scaun care sa ofere vedere buna.
Gazdele declara deschis evenimentul (in jur de 19) si ne anunta ca vor trece prin programele organizatiei. Sunt calma si am rabdare, chiar daca mi-e foarte foame si asta nu-mi place. Incepe prezentarea primului program implementat de organizatie. Este legat de mediu – vorbesc despre rezultatele bune si isi lauda partenerii. Le multumesc pentru implicare si le inmaneaza o diploma de recunoastere a efortului. Insa nu e aproape nimeni care sa ridice diplomele. Multumim…. este cineva sau x de la… probabil va ajunge mai tarziu… La prezentarea primului program te gandesti ca e un accident si oamenii astia parteneri care au promis ca vin, doar intarzie. Prezentarea celui de-al doilea produs al organizatiei si momentul in care se citesc diplomele partenerilor, te conving ca e vorba de niste oameni care au promis – confirmat si reconfirmat – ca vin, doar ca nu au ajuns inca. Trece ora si nu vine nimeni nou. Se prezinta al cincilea produs si pot sa remarc in continuare o mare absenta in randul partenerilor. Gazdele gasesc cuvinte frumoase sa-si scuze partenerii neseriosi, insa eu nu-i iert in mintea mea si imi vine sa vorbesc foarte urat despre romanii neseriosi si lipsiti total de profesionalism. Printre parteneri sunt firme mari din tara ai caror reprezentanti nu au mai avut 2 ore la dispozitie in care sa vina la un eveniment organizat de cei carora le-au dat bani spre o cheltuiala nobila – investitia in viitor prin proiecte sociale si de mediu. Si cica asta se cheama implicare… Cica locatia (zona Romana) folosita la evenimentul de anul trecut a fost neincapatoare pentru toti partenerii. Asa ma intreb daca nu cumva e o problema de proximitate.
Am si eu momentul meu de glorie – cand se anunta diploma pentru cel mai responsabil cercetator, GfK – si ca eu sunt acolo ca sa spun multumesc si sa le arat gazdelor ca proiectul a fost important si pentru noi, nu doar pentru ei.
Ce sa mai zic?! Nu pot sa nu observ si lipsa de responsabilitate in a ajunge cu 5-10 minute inainte de inceperea evenimentului. Chiar ti se spune ca nu-i nimic sa intarzii, doar sa vii. Adica organizatorii de evenimente s-au obisnuit cu intarzierile si neseriozitatea…. isi iau din start juma’ de ora rezerva.

clasificarea

19 Ian

Trei copii intr-o discutie cu o bunica. Bunica ii alinta, ii mangaie si le spune: Andrei (13 ani) este cel mai inalt, Stefania (8 ani) e cea mai slaba. Apoi bunica nu mai spune nimic. Al treilea copil nu e alintat. Petru (9 ani) simte ca i se face o nedreptate si spune: Eu sunt cel mai mijlociu.
Si s-a facut clasificarea.

Azi de dimineata am fost sa-mi spal masina. Am si inghetat, am si intarziat la birou, insa am inteles ceva. M-am bagat in sala de asteptare care era rece si am asteptat. Le-am dat si cheia, nu m-a mai interesat nimic, doar sa o spele. M-au anuntat ca e gata si m-am dus sa-mi iau masina in primire. Cand m-am apropiat de masina, unul dintre baieti ma intreaba: sotul dvs. are un porsche? Le-am spus adevarul… NU… apoi mi-a venit imediat un gand/ o intrebare care nu a fost rostita – ati spalat-o mai bine stiind ca sunt sotia unui domn cu porsche?
Si asa am fost alocata unui segment.

Da, lucrez in cercetare de piata… stiu ce e o clasificare, cum se face o segmentare… cu toate acestea mi se pare foarte interesant sa observ ca de la o varsta foarte frageda vrem sa ne definim cumva, sa ni se puna o eticheta sau punem eticheta si definim oameni asa cum si cat reusim noi sa-i percepem si sa intelegem din ei.