film

Am vazut Concertul de Radu Mihaileanu. Mi-a placut, asa ca scriu despre el, sa vi-l recomand. Nu stiu sa scriu critica de film, deci fara asteptari mari… Iti cam pune rabdarea la incercare in primele 15 minute. Se poate sa ti se para o prostie, poate chiar cea mai mare, dar daca iti lasi imaginatia sa curga pe firul povestii fara sa-ti pui prea multe intrebari rationale, logice si organizatorice… de genul… e posibil sa inveti sa canti piesa in doua saptamani?!… filmul incepe sa te prinda si te prinde bine daca doar privesti relaxat gesturile, obiectele, oamenii si asculti dialogurile. Eu am avut momente cand m-am emotionat si eram nerabdatoare sa-i vad la Paris, emotii despre povestea solistei… cine este ea cu adevarat. Si filmul asta te incanta si te face optimist doar pentru ca visul se implineste si personajul isi recastiga demnitatea. E victoria personajului si a ta, in acelasi timp. Filmul curge si tu te tot intrebi daca muzicienii astia adunati de prin toate colturile, pietele, uitati de lume si fara sa mai fi cantat de mai bine de 20 de ani, or sa reuseasca sa se inteleaga intre ei si cu muzica. Insa finalul e final si fericit si concertul se intampla cu succes. Mai multe aici…

o evadare la munte

In weekend-ul asta a fost o vreme extraordinara… soare si cer senin… poate ca ati simtit si vazut si voi… poate ca si voi ati stat intinsi in iarba, cu mana in mana cuiva, sau nu, simplu, singuri, toloniti in iarba, cu un sandwich sau un fruct/ o leguma in mana, poate savurand o tigara, sau admirand cerul si mirosind un aer curat si rece. Chiar si Petre Roman a evadat la munte, fara nevasta si copil, cu dorinta de a manca romaneste dintr-o strachina de lut, singur, pe terasa unui varf de munte, la aer curat si admirand peisajul. Ultima fraza suna a stire mondena… daca faceam o poza o puteam vinde acum la tabloide si luni aveam articol de o pagina, mai mult de o fraza cat am putut eu nascoci, cu titlu mare – “PR a evadat la munte! A vrut sa doarma si sa manance linistit!”.
Soarele stralucitor i-a inspirat pe unii sa se dezbrace la bustul gol si mai mult… gest cu efect Axe asupra turistilor aflati in muntii Bucegi, riscand sa se impiedice in iarba grasa sau sa alunece pe zapada inghetata, atrasi ca un magnet de aratarea masculina.
Oricum, am vazut multa lume pe munte… noi am facut un traseu simplu, de o zi.. am mers mult, dar oarecum usor. Cel mai lung traseu a fost de coborare.
Am urcat cu telecabina la Sinaia 1400. Apoi am luat-o la picior, ca sa ne facem incalzirea… cred ca diferenta de altitudine fata de 2000 e cea mai abrupta portiune din tot traseul… iti cam dai sufletul. Am impresia ca urci mai lejer pana la 1400. Pot remarca ca s-a lucrat la partia de schi de pe valea Carpului, in sensul de reamenajare. Am avut senzatia ca au mai latit-o… au aranjat jgeaburi pentru scurcerea apei.

Am facut o pauza scurta la 2000, apoi am luat-o spre Piatra Arsa cu scop precis de a manca ceva acolo. Am ocolit Vf. Furnica prin dreapta pe sub varf/ stanca (zic ca am ocolit, pentru ca traseul, banda galbena, urca direct spre varf si apoi coboara, tot abrupt) si nu am avut parte de urcare (pt ca am mers pe diagonala, piezis pe culme) iar coborarea a fost mult mai lejera.


La Piatra Arsa am avut de ales intre a ne intoarce la Sinaia pe acelasi drum sau pe banda albastra, spre Poiana Stanii, sau in Bucegi, pe triunghi albastru, pe Jepii Mari. Am ales banda albastra. E un traseu interzis iarna, insa sambata nu era iarna… se miscau multi oameni pe acolo, nu a fost niciun pericol.
Suntem aproape de Piatra Arsa

Am intrat deja pe traseul de banda albastra (1h 30 min + 1h pana in Sinaia), care se desprinde din traseul de banda galbena

Ne-am oprit sa mancam din nou, ca ciorba nu ne-a ajuns. Se vede in dreapta, jos, Poiana Stanii, o sa mergem usor pe margine si coboram spre padure.

Am avut noroc si am prins la 6 un tren care intarzia, ar fi trebuit sa ajunga la 5 in Sinaia, si la 21:45 eram in Bucuresti. Mare chestie sa fii calator si sa ai si noroc… inseamna ca meriti.

meci

T: credeam ca ai sa scrii ceva despre meci… dar nu ai facut-o…
Eu: exact asta am crezut si eu despre tine si mi-am spus ca te las pe tine sa scrii, ca tu esti fana… mi te si inchipuiam scriind cu patima. Cand colo, ce sa vezi… tu ai postat doar un filmulet…
T: da, atat

Nu stiu cu ce sa incep, ca s-a mai dus din efect. Impresia a ramas, ce-i drept, una puternica, de efervescenta, de ritm, de aventura, de ceva care te umple, poate fi suficient… pentru o clipa… nu pentru o viata… de primul lucru vazut si simtit intr-o viata de om… E ceva!
Meci de handbal. Ramnicu Valcea, Oltchim – Gyor ETO, 8 noiembrie 2008, Champions League.

T e pasionata de handbal, fascinata de joc, de puterea jucatoarelor, de strategia si istetimea lor. Ti-ar putea vorbi ore in sir despre handbal si jucatoare. Am mers trei gagici, una mai pasionata decat alta. Am facut si noi o echipa. T a venit cu idea, eu am venit cu masina, eu am condus, O a fost copilot. T a vorbit de bilete, eu am stabilit contactul din ziua 8, la ora 17, cu nenea cu biletele, O a dat telefon pentru contactul final. Am fost o echipa si toata lumea a contribuit cu ceva la organizarea evenimentului.
Cred ca sala Traian din RV este prea mica pentru cati oameni ar veni la un meci de handbal, cu marea dorinta de a sta confortabil. Confortabil nu inseamna “a sta jos”, ca asta e imposibil. Nu ai cum sa tresari, nu ai cum sa te misti, sa gesticulezi, sa injuri, sa te bucuri… e imposibil, daca stai jos… aia nu e traire si nici bucurie. Nu, dar sa te simti bine, nu amenintat, sa nu duci pe nimeni in carca, sa nu te impinga nimeni si daca tot te impinge, macar sa merite sa se imprieteneasca cu tine si sa-ti puna mana pe umar…
Acum imi vine in minte un sfat si nu ma tin: daca vreti sa stati jos (mai corect spus, langa un scaun), trebuie sa fiti la sala in jur de 17, poate chiar mai devreme… asa am auzit in jurul nostru, meciul incepand la 19. Noi am ajuns la 18, ca am plecat cu o ora intarziere din Bucuresti si jumatatea noastra de sala care ni se cuvenea era deja plina. Audienta e impartita in doua: o jumate pentru oamenii cu bilete, nevoiasi sau veniti de departe; cealalta pentru abonati. Asta nu a stiut ca ne spune noua nenea cu biletele… Fiti siguri ca jumatatea pentru abonati se umple pana la urma… tanjesti ore in sir dupa scaunele libere din cealalta jumatate, ii injuri facand referire la neamul lor de romani, de hoti, de needucati in ale statisticii… dar abonatii sunt niste domni si vin cand vor ei… asa ca jumatatea se umple… doua jumatati care se atrag si resping in acelasi timp. Ei isi permit sa fie relaxati, sa stea jos, sa vada meciul. Tu esti in jumatatea poporului… galeria e de partea ta… poporul e cu tine, impreuna sustineti echipa!
Acum, pe bune… meciul a fost ceva de zile mari. A meritat drumul pana acolo si mai mergem. Fetele au inceput sa se incalzeasca de la sase si ceva, cam o jumatate de ora. Apoi s-au retras usor pentru o intrare scenica mareata. Meciul a inceput la 19. Am inceput in forta, marcand cateva goluri. Portarul, Paula Ungureanu – m-a impresionat cum a aparat cateva aruncari. Eram pozitionate in partea cea mai din stanga a salii, in spatele tabelei de marcaj, in ultimul rand de scaune si in primul rand de oameni in picioare, care se tineau in brate, isi intindeau gaturile, se ridicau pe varfuri, vedeau franturi si simteau golul. Aflam scorul intreband… in mare parte nu am stiut scorul, nici cu cat s-a incheiat victoria noastra. Foarte interesant sentimentul… parca o traire si mai intensa, doar pentru ca erai convins, stiai tu mai bine, ca avem avantaj. Antrenorul avea oamenii lui de aparare si oamenii lui de atac. Ii arunca in joc doar ca sa-si faca treaba. Dupa inceputul in forta a venit, destul de repede, egalitatea pe tabela de marcaj, lucru care m-a ingrijorat, poate chiar un usor avantaj al oaspetilor… cum spuneam, nu stiam niciodata scorul adevarat. Apoi, incet-incet, am simtit ca avem avantaj. Nu prea reuseam sa facem contra-atacuri… si mi se parea ca se intra usor in apararea noastra… mi s-a parut…
Va dau niste poze, ca sa tac:
jumatatea plina, jumatatea goala

momentul zero



the end

momente de viata

In seara asta am asistat, pe ascuns, la o discutie despre dureri articulare. Au fost si mai tineri si mai batrani. Te cam sperii cand ii auzi pe altii mai inaintati in varsta vorbind despre bolile lor. Si nici nu-ti vine sa-i asculti… nu prea ai rabdare… parca ti se pare ca se plang cam mult… habar nu ai cum e… cand esti tanar si te doare ceva strangi din dinti, induri sau iei o pastila si astepti sa-ti treaca. Dar daca te doar in continuu… 10… 20… 30 de ani… cam obosesti… probabil ca ajungi sa te resemnezi… si te mai plangi unul, altuia, cand il prinzi…
Acum, nu ca as fi pesimista sau trista si ca vreau sa va spun ca batranetea e urata… ca nu intereseaza pe nimeni si nici vorbe mari nu spun… Asta a fost o introducere sau paranteza.
Acum ma uitam prin niste poze si mi-am amintit de niste copaci. Va las sa admirati si sa interpretati singuri pozele. Mai completez ca nu e vorba de acelasi copac… doar seamana… si sunt doar niste stadii diferite (d)in viata lor… pe ei ce-i doare?
primavara

toamna

tura bicla, Campina

Am ramas datoare cu o tura. Cui, o sa intrebati voi. Mie, ca mi-am propus sa scriu despre ea. Si natiunii pasionate de bicicleta, dealuri sau munte, sport, actiune… S-a consumat acum doua saptamani, cand era soare pe cer si 20 de grade in termometre. A fost ceva spotan si rapid, un traseu propus de un domn, pe un forum. Acest domn era din Campina si cunostea bine zona. Intr-o zi de vineri mi-am spus ca ar fi interesant de incercat. Asa ca mi-am cautat tovaras din Bucuresti si am plecat spre Campina, sambata dimineata, cu acceleratul de Satu Mare care intotdeauna intarzie, dar are vagon special pentru bicicleta, mai corect spus, vreo 8 locuri special amenajate (adica suporturi). Am ajuns pe la 11 in Campina. Foarte cald. Am inceput sa-mi dau jos din haine si tot imi era cald. E tare greu sa faci efort cand ti-e foarte cald. Eu ma imbracasem de munte, pe vreme de toamna, ca doar fusese frig mai zilele trecute… polar, geaca de ploaie, 2 randuri de pantaloni… Noroc ca am avut ce dezbraca si apoi ce arata, decent, nu pieptul gol… aveam ceva colanti pe mine si un tricou cu maneca scurta. Hainele groase s-au dovedit, intr-un final, utile…. Seara… era deja frig. Dar, sa revin la tura. A fost, cred, cea mai dificila tura pe care am facut-o. De ce? A fost multa catarare… catarare abrupta, cu impins de bicicleta… poteca nu mai era poteca pentru ca peste ploile sau zapezile care au fost, au trecut carute, animale, apa si poteca era numai damburi, pietre si noroi. Asa ca am avut portiuni in care nu am putut inainta din cauza noroiului si damburilor si am impins la bicicleta. Am “tras” de bicicleta chiar si intr-o coborarare foarte abrupta si neuniforma, ca altfel nu stiu cum sa-i spun… iar franele nu ma mai tineau… Era sa cad de cateva ori… mi-am facut 3 vanatai zdravene pe picioare… am tipat… am simtit frica, cu adevarat… e dureros cand o simti…
Traseul a fost, dupa cum urmeaza: Cornu-(pe aici pe undeva, cred ca sus, pe plai, este o cruce mare ridicata de unii sa slaveasca pe altii) Plaiul Cornului – Plaiul Nistorestiului -(bucata asta, pana la varf, a fost criminala, mi-am dorit sa nu fi fost acolo… am tot impins la biciclete… e mult de urcat; si in acest moment esti in padure, nu mai vezi Campina in stanga) Vf. Frumos – (aici a fost o coborare foarte urata, tinut de bicicleta cu dintii, ca frane nu mai aveam decat pentru drum drept) Seciuri – drumul judetean de pe Valea Doftanei prin satul Lunca Mare – Campina, gara. In total au fost 42 km, plecat in jur de 12 si terminat in jur de 18:30.
Sa nu va inchipuiti ca acest traseu este marcat cumva si sa va spun culoarea si semnul. Te iei dupa poteca. Si cred ca te mai poti orienta dupa semnele cardinale si sa ai tot timpul in stanga drumul national. ca tu mergi spre interior si cumva pe diagonala. Nu ne-am ratacit si numai datorita domnului care cunostea bine potecile. Dupa ce cobori Vf. Frumos, e o rascruce de drumuri. Unul duce spre Secaria (cel din stanga, dar nu e urcare, e drept si apoi chiar coborare) si unul coboara (dreapta) spre Valea Doftanei, mai jos de baraj.
Pedalatul pe drum asfaltat a venit ca o minune, o rasplata a fricii si chinului indurat in catarare. A fost mai greu decat atunci cand mergeam pe munte cu rucsacul in spate. Cand am ajuns acasa, imi simteam toti muschii; maini, picioare, spate. A fost greu, dar mi-a placut.
Sa va mai povestesc din poze… fiti gata, incepem! nu de alta, dar peisajele au fost superbe
asta e dovada ca am fost cu bicla si ca era soare

asa se vede de la cruce… orice petec de pe vaile si dealurile astea e acoperit de cate o casa

exemplu de catarare… si tovarasii mei

pe aici am trecut

om la pamant…

doar peisaj si putina catarare

Daca pe dealurile astea gasiti un caine care vrea sa se imprieteneasca cu voi, eu zic sa va ganditi de doua ori. Noi ne-am imprietenit cu un caine, de altfel dragut, roscovan, jucaus, flamand… i-am dat de mancare iar l-a sfarsit ne-a facut o surprinza. S-a dus sa se usureze relaxat exact pe bicicleta mea, pe coarne (era culcata la pamant).
Cu ocazia acestei excursii am vazut urme de urs si am aflat ca exista solutii pentru momentele in care te intalnesti cu el. Sa faci mult zgomot: sa fluieri, sa vorbesti zgomotos, sa aprinzi o petarda… Asa ca pastreaza intotdeauna una la sfarsit de an, pentru intalnirele spontane cu ursii.

toamna in vesmant de iarna

sunt poze facute exact acum 3 saptamani, cand a dat prima zapada din toamna asta

obiecte usor de imprumutat respectiv, pierdut

eu imprumut si pierd cu usurinta pixuri. fie ca il am in mana si merg la un coleg sa desenez, gesticulez ceva cu ajutorul lui pentru a ma face mai usor inteleasa… fie merg cu mana goala la un coleg, insa ca sa ma fac mai usor inteleasa simt nevoia sa iau un pix/ creion in mana si incep gesticulatia. asa ca iau orice pix de pe birou, aflat cel mai aproape de mine. in seara asta am furat fixul unei doamne in varsta, sefa de scara. am fost la ea sa platesc intretinerea si sa ma plang, vechea poveste, ca nu mi se incalzesc caloriferele. dansa mi-a dat un pix sa notez un numar de telefon. l-am luat si l-am tinut in mana, bine mersi. m-am si jucat cu el, asa cum te poti juca, nervos, cu un pix… l-am luat cu mine acasa, l-am pus pe birou, m-am uitat la el… nimic deosebit, un pix albastru… acum e al meu!
si asa mi-am amintit ca am pierdut cel mai bun creion cu mina pe care l-am avut vreodata. ma atasasem de el… probabil, mai mult pentru ca am reusit sa-l pastrez cateva luni bune.
pierd cheile prin geanti sau prin casa, uit bani prin buzunare, uit servetele prin buzunare si apoi spal hainele cu ele

un lac intr-o dimineata geroasa de toamna

si din titlu aproape ca am spus tot. nu sunt multe de povestit. e toamna. e dimineata. sunt undeva departe. parca as vrea sa plec acasa, parca as vrea sa raman acolo. le vreau pe amandoua. ieri vroiam sa plec. astazi as vrea sa mai raman. imi place aerul geros din dimineata asta. am iesit sa ma plimb, ca sa-mi iau ramas bun. mi s-a facut o pofta nebuna sa merg repede si mult. grabesc pasul si simt cum incep sa ma incalzesc. simt caldura cum urca pe sira spinarii, sub subtiori, pe ceafa, alta caldura imi vine din piept si ma loveste puternic in fata. rasuflu cu greutate, pufai, nu-mi pot controla respiratia din cauza aerului rece care ma pisca pe nas si/ sau a nasului care e infundat. parca mi-ar placea sa simt mereu aerul asta rece si ceea ce simt acum. sentimentul asta nu ma sperie. sunt singura, am mersul hotarat si gandurile nicaieri. stiu ca mi s-a intamplat ceva. am facut un lucru bun si am fost buna. nu e fericirea, dar ma bucur. stiu ca mi s-a intamplat. nu stiu daca sentimentul e tristete. este putin, dar mai e combinat cu ceva. un fel de bucurie. am energie si o putere blanda. simt ca as putea face orice. am iubit si acum plec dupa viata mea. fara niciun cuvant, fara judecati de valoare. am ajuns la un lac, retras si ascuns in ceata sau aburul care iese din el. ma opresc si rasuflu adanc. ii cer corpului sa nu mai fiarba. am senzatia ca daca o sa bag mana in apa, o sa simt aceeasi caldura pe care o emana corpul meu acum. e rece… degetele imi ingheata. o sa-mi fie dor de toamna asta, de frunze, de copaci, de oameni. imi este greu sa ma misc din loc. ma uit la apa, la aburi, la copaci, ma invart. nu pot decat sa stau pe vine si sa ma uit. poate ca nici nu vad tot ce e in jurul meu… vad culorile… m-au innebunit, m-au socat, m-au inveselit. gandurile mele sunt undeva sus, suspendate. au fost in mine si au iesit. sunt linistita, ca acest lac. trebuie sa plec. sa-mi fac bagajul, sa mananc. sa plec la casa mea, la locul meu… imi mai dau un ragaz si mai stau putin. mi se desfunda nasul. ma decid sa plec si pasul mi-e hotarat. acum stiu ca o sa revin aici.

tura bicla, depresiunea praid-sovata

E o zona de dealuri, altitudine 500-700 m. Cu cat mergi mai mult spre nord-est-ul ariei, te apropii de cea mai friguroasa zona a tarii. Sunt munti de sare si lacuri sarate – depresiunea Praid-Sovata. Eu m-am plimbat mai mult prin Sovata. Zona e superba toamna si am reusit sa fac o tura cu bicla in ultima duminica de vara, dupa care a venit iarna. Am facut cateva trasee la picior (toate cele marcate cu punct albastru, rosu, cruce galbena) si cred ca se poate merge lejer si cu bicicleta. Sunt doar cateva portiuni de piata si rampe mai mari, ceea ce inseamna ca va fi o catarare cu impins de bicicleta, dar cred ca zona merita. Dealurile au poteci care sunt usor de urmat, exista vizibilitate pentru ca e o altitudine mai mica si te poti orienta usor avand ca reper orasul, sunt si zone despadurite… Nu stiu sa zic pe ce dealuri am fost, sa dau nume. O sa incerc sa explic traseul in imagini.
Eram sus, pe un deal, la releu si am vazut drumul de jos care merge pe o vale, intre dealuri. De sus se vedea ca o urma alba si m-am gandit ca-i asfaltat. Nu era decat piatra. Mi s-a mai parut mie ca ar fi drept. S-a dovedit a fi catarare, insa una de dificultate medie. Pietrele ingreunau foarte mult urcarea.

Acum, ca sa gasesc drumul, eu am mers spre Praid (linia garbena groasa, din josul hartii), apoi am facut stanga la fabrica de lapte, adica pe Str. Minei, si apoi am tinut stanga ca sa ajung in intersectia marcata. Insa puteam sa fac stanga mult mai devreme, ca sa ies in str. 1 Mai – e mai buna. Sunt drumuri neasfaltate, cu piatra. In intersectie am facut dreapta si am mers de-a lungul vaii, printre dealuri, spre satul Illies (nu stiu daca asa se scrie corect, insa sigur se zice asa – nu l-am gasit pe vreo harta).

Puteam sa ajung in intersectia asta si daca incepeam tura de sus, adica din zona hotelurilor (nord-est-ul statiunii), mergeam spre Stana de Vale (ar fi fost catarare mai greoaie) si coboram pana la intersectie. Eu am facut bucata asta invers. Adica, dupa ce m-am plimbat eu pe vai si m-am intors spre casa, in intersectie am facut stanga si am urcat spre Stana de Vale, apoi am coborat spre oras. Eu zic ca-i mai bine asa pentru ca ultima cobarare a fost spectaculoasa.
Si acum cateva poze de pe traseu…
inca nu am ajuns in intersectie, dar simt ca ma apropii

de acolo vin

intr-acolo ma duc

Am mers vreo 17-19 km (dus, in total au fost 30) din care vreo 9-10 sunt urcare, prin sat si apoi si mai sus. La un moment dat drumul de piatra da intr-o intersectie cu un drum asfaltat. Aici se gaseste si o borna kilometrica si este marcata granita cu judetul Harghita. Daca mergi in dreapta (vale) ajungi in Praid. Mergi in stanga (sus) ajungi la o cariera de piatra. Drumul a fost asfaltat de catre compania care exploateaza cariera de piatra, pentru un transport mai sigur si rapid.
aici e undeva langa varf, la granita cu judetul Harghita.


Am intalnit si aici oameni pasionati de munte si bicicleta. Un biciclist local, aflat in plimbare, m-a insotit pana la varf si mi-a mai povestit istorioare de prin partea locului. Mi-a spus si cum se numeste varful, insa am uitat pentru ca era in ungureste. Mi-a confirmat ca se poate merge lejer pe dealuri cu bicla, fara sa te ratacesti.

DIY

pentru inspiratia oamenilor pasionati sa mestereasca in casa si gradina. m-am ratacit pe strazile unui orasel uitat de lumea noua si m-am uitat in curtile oamenilor.

gardul era mai inalt decat mine, nu am putut face nimic pentru o imagine clara. insa o pot comenta eu, pe scurt: se ia una bucata butoi de lemn, destul de mare, care se aseaza in picioare, se face o gaura, intr-o parte – intrarea, cat sa incapa un copil cu capul plecat. se pune o scara interioara si deasupra un capac de chiosc, ca sa nu ploua inauntru. apoi se ia una bucata tabla, banuiesc ca foarte groasa, care se indoaie de mai multe ori si se modeleaza toboganul, nu uiti de margini si sa fie lat cat sa incapa un fund de copil.
spor la treaba!